|
Catehismul Bisericii Catolice achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București CAPITOLUL AL TREILEA
683. «Nimeni nu poate să zică: ''Isus este Domnul'' decât în Duhul Sfânt» (1 Cor 12, 3). «Dumnezeu a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: Abba, Tată!» (Gal 4, 6). Această cunoaștere de credință nu este posibilă decât în Duhul Sfânt. Ca să fii în legătură cu Cristos, trebuie ca mai întâi să te fi atins Duhul Sfânt. El este acela care ne vine în întâmpinare și trezește în noi credința. Prin Botezul nostru, primul sacrament al credinței, Viața, care își are izvorul în Tatăl și ne este dăruită în Fiul, ne este comunicată intim și personal de Duhul Sfânt în Biserică:
684. Duhul Sfânt, prin harul său, este cel dintâi în deșteptarea credinței noastre și în noua viață care este a-l cunoaște pe Tatăl și pe Isus Cristos, pe care l-a trimis [1097]. Cu toate acestea, El este ultima Persoană a Sfintei Treimi care s-a revelat. Sfântul Grigore din Nazianz, «Teologul», explică această progresie prin pedagogia «condescendenței» divine:
685. A crede în Duhul Sfânt înseamnă deci a mărturisi că Duhul Sfânt este una din Persoanele Sfintei Treimi, consubstanțială Tatălui și Fiului, «care împreună cu Tatăl și cu Fiul este adorat și preamărit» (Simbolul niceno-constantinopolitan). Din acest motiv, s-a pus problema misterului dumnezeiesc al Duhului Sfânt în «teologia» trinitară. Aici nu va fi vorba deci de Duhul Sfânt decât în «economia» divină. 686. Duhul Sfânt lucrează împreună cu Tatăl și cu Fiul de la început până la împlinirea planului mântuirii noastre. Dar El a fost revelat și dat, a fost recunoscut și primit ca Persoană numai «în vremea din urmă», inaugurată cu Întruparea răscumpărătoare a Fiului. Prin urmare, acest plan dumnezeiesc, împlinit în Cristos, «Întâiul-născut» și Capul noii creații, se va putea înfăptui în omenire prin revărsarea Duhului: Biserica, împărtășirea sfinților, iertarea păcatelor, învierea morților, viața veșnică. ARTICOLUL 8
687. «Cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu» (1 Cor 2, 11). Or, Duhul său care îl revelează ni-l face cunoscut pe Cristos, Cuvântul său, Vorba sa vie, dar nu vorbește despre sine. Cel care «a grăit prin proroci» ne face auzit Cuvântul Tatălui. Dar pe El nu îl auzim. Pe El nu-l cunoaștem decât în mișcarea în care El ne revelează Cuvântul și ne dispune să-l primim în credință. Duhul Adevărului care ni-l «dezvăluie» pe Cristos nu vorbește de la sine [1099]. O astfel de estompare, proprie dumnezeirii, explică motivul pentru care «lumea nu poate să-l primească, pentru că nu-l vede, nici nu-l cunoaște», în timp ce aceia care cred în Cristos îl cunosc, pentru că rămâne cu ei [1100]. 688. Biserica, comuniune vie în credința apostolilor, pe care o transmite, este locul în care îl cunoaștem pe Duhul Sfânt:
I. Misiunea conjugată a Fiului și Duhului 689. «Cel pe care Tatăl l-a trimis în inimile noastre, Duhul Fiului său» (Gal 4, 6), este cu adevărat Dumnezeu. Consubstanțial Tatălui și Fiului, El nu poate fi despărțit de aceștia nici în Viața intimă a Treimii, nici în darul său de iubire pentru lume. Dar adorând Sfânta Treime, dătătoare de viață, de o ființă și nedespărțită, credința Bisericii mărturisește și distincția între Persoane. Când Tatăl trimite pe Cuvântul său, El trimite întotdeauna și Suflarea sa: misiune conjugată în care Fiul și Duhul Sfânt sunt distincți dar inseparabili. Desigur, Cristos este acela care apare, fiind Chipul văzut al Dumnezeului nevăzut, dar Duhul Sfânt este Cel care îl revelează. 690. Isus este Cristos, «cel uns», pentru că Duhul îi este ungere și tot ce se întâmplă începând de la Întrupare decurge din această plinătate [1101]. Când în sfârșit Cristos este preamărit [1102], El poate la rându-i, de lângă Tatăl, să-l trimită pe Duhul la aceia care cred în El: El le comunică Mărirea sa [1103], adică pe Duhul Sfânt care îl preamărește [1104]. Misiunea conjugată se va desfășura de acum înainte în fiii adoptați de Tatăl în Trupul Fiului său: misiunea Duhului înfierii va fi de a-i uni cu Cristos și de a-i face să trăiască în El.
II. Numele, denumirile și simbolurile Duhului Sfânt Numele propriu al Duhului Sfânt 691. «Duhul Sfânt» este numele propriu al Celui pe care îl adorăm și îl preamărim împreună cu Tatăl și cu Fiul. Biserica l-a primit de la Domnul și îl mărturisește în Botezul noilor ei fii [1106]. Termenul «Duh» traduce cuvântul ebraic Ruah al cărui sens primar este suflare, aer, vânt. Isus folosește tocmai imaginea sensibilă a vântului pentru a-i sugera lui Nicodim noutatea transcendentă a Celui care este în persoană Suflarea lui Dumnezeu, Duhul dumnezeiesc [1107]. Pe de altă parte, «Duh» și «Sfânt» sunt atribute divine comune celor Trei Persoane dumnezeiești. Dar unind cei doi termeni, Scriptura, liturgia și limbajul teologic desemnează Persoana inefabilă a Duhului Sfânt, fără posibilitate de echivoc cu celelalte întrebuințări ale termenilor «duh» și «sfânt». 692. Când vestește și promite venirea Duhului Sfânt, Isus îl numește «Paraclet», literalmente: «Cel care este chemat alături», advocatus (In 14, 16. 26; 15, 26; 16, 7). «Paraclet» este tradus de obicei prin «Mângâietorul», cel dintâi mângâietor fiind Isus [1108]. Domnul însuși numește pe Duhul Sfânt «Duhul Adevărului» (In 16, 13). 693. În afara numelui propriu, care e cel mai folosit în Faptele apostolilor și în Scrisori, la Sfântul Paul se întâlnesc denumirile: Duhul făgăduinței [1109], Duhul înfierii [1110], «Duhul lui Cristos» (Rom 8, 11), «Duhul Domnului» (2 Cor 3, 17), «Duhul lui Dumnezeu» (Rom 8, 9. 14; 15, 19; 1 Cor 6, 11; 7, 40), iar la Sfântul Petru, «Duhul slavei» (1 Pt 4, 14). 694. Apa. Simbolismul apei semnifică acțiunea Duhului Sfânt în Botez, deoarece, după invocarea Duhului Sfânt, ea devine semnul sacramental eficient al noii nașteri: după cum gestația primei noastre nașteri a avut loc în apă, tot astfel apa Botezului semnifică realmente că nașterea noastră pentru viața divină ne este dăruită în Duhul Sfânt. Dar, de vreme ce «într-un singur Duh am fost botezați cu toții», «am fost și adăpați cu un singur Duh» (1 Cor 12, 13): deci Duhul este și, în mod personal, Apa vie ce izvorăște din Cristos cel răstignit [1111] și care e în noi «Apă săltătoare spre Viața veșnică [1112]». 695. Ungerea. Și simbolismul ungerii cu ulei este caracteristic Duhului Sfânt, până la sinonimie [1113]. În inițierea creștină, este semnul sacramental al Confirmării, numită pe drept în Biserica orientală «Mir», «Crismație». Dar, pentru a-i percepe întreaga putere, trebuie să ne întoarcem la cea dintâi ungere săvârșită de Duhul Sfânt: cea a lui Isus. Cristos (Mesia în ebraică) înseamnă «uns» de Duhul lui Dumnezeu. Au existat «unși» ai Domnului în Vechiul Legământ [1114], în primul rând regele David [1115]. Dar Isus este Unsul lui Dumnezeu într-un fel unic: umanitatea pe care o asumă Fiul este în întregime «unsă de Duhul Sfânt». Isus este constituit «Cristos» de Duhul Sfânt [1116]. Fecioara Maria îl zămislește pe Cristos de la Duhul Sfânt, care, prin înger, îl vestește la nașterea lui drept Cristosul [1117] și îl zorește pe Simeon să vină la Templu ca să-l vadă pe Cristosul Domnului [1118]; El îl umple pe Cristos [1119] și a sa este puterea ce iese din Cristos în faptele lui de vindecare și de mântuire [1120]. În sfârșit, El îl învie pe Isus din morți [1121]. Atunci, constituit pe deplin «Cristos» în umanitatea sa care a biruit moartea [1122], Isus revarsă din belșug pe Duhul Sfânt până când «sfinții» vor constitui, în unirea lor cu umanitatea Fiului lui Dumnezeu, «omul desăvârșit» ce realizează «măsura vârstei plinătății lui Cristos» (Ef 4, 13): «Cristos total», după expresia Sfântului Augustin. 696. Focul. În timp ce apa semnifică nașterea și rodnicia Vieții dăruite în Duhul Sfânt, focul simbolizează energia transformatoare a lucrărilor Duhului Sfânt. Profetul Ilie, care «s-a ridicat ca focul și cuvântul lui ca făclia ardea» (Sir 48, 1), atrage prin rugăciunea sa asupra jertfei de pe muntele Carmel [1123] focul din cer, figura focului Duhului Sfânt care transformă ceea ce atinge. Ioan Botezătorul, care «va merge înaintea Domnului cu duhul și cu puterea lui Ilie» (Lc 1, 17), vestește pe Cristos ca pe acela care «va boteza cu Duh Sfânt și cu foc» (Lc 3, 16), Duh despre care Isus va spune: «Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie de pe acum aprins» (Lc 12, 49). Duhul Sfânt se coboară asupra ucenicilor sub formă de «limbi de foc» în dimineața Rusaliilor și îi umple de El (Fapte 2, 3-4). Tradiția spirituală va reține acest simbolism al focului ca unul din cele mai expresive pentru acțiunea Duhului Sfânt [1124]: «Nu stingeți Duhul» (1 Tes 5, 19). 697. Norul și lumina. Aceste două simboluri sunt inseparabile în manifestările Duhului Sfânt. Încă de la teofaniile Vechiului Testament, Norul, când întunecat, când luminos, îl revelează pe Dumnezeul viu și mântuitor, învăluind transcendența slavei sale: cu Moise pe muntele Sinai [1125], la Cortul Adunării [1126] și în timpul drumului prin pustiu [1127]; cu Solomon cu ocazia sfințirii Templului [1128]. Iar aceste figuri sunt duse la împlinire de Cristos în Duhul Sfânt. Acesta se coboară peste Fecioara Maria și o «adumbrește» ca să-l zămislească și să-l nască pe Isus [1129]. Pe muntele Schimbării la Față, El vine în norul care-i umbrește pe Isus, pe Moise și Ilie, pe Petru, Iacob și Ioan, «și glas s-a făcut din nor, zicând: ''Acesta este Fiul meu cel ales, de El să ascultați''» (Lc 9, 34-35). În sfârșit, același Nor «l-a luat pe Isus din fața ochilor» ucenicilor în ziua Înălțării [1130] și îl va revela pe Fiul Omului în slavă în Ziua Venirii sale [1131]. 698. Pecetea este un simbol înrudit cu cel al ungerii. Într-adevăr, «Dumnezeu Tatăl l-a pecetluit» pe Cristos (In 6, 27) și în El Tatăl ne pecetluiește și pe noi [1132]. Deoarece arată efectul indelebil al ungerii Duhului Sfânt în sacramentul Botezului, al Mirului și al Preoției, imaginea peceții (sphragis) a fost folosită în unele tradiții teologice pentru a exprima «caracterul» de neșters imprimat de aceste trei sacramente care nu pot fi repetate. 699. Mâna. Isus îi vindecă pe bolnavi [1133] și-i binecuvântează pe copii [1134] prin impunerea mâinilor. Apostolii vor face la fel, în numele lui [1135]. Mai mult încă, Duhul Sfânt este dăruit prin impunerea mâinilor de către apostoli [1136]. Scrisoarea către evrei așează impunerea mâinilor printre «articolele fundamentale» ale învățăturii sale [1137]. Biserica a păstrat acest semn al revărsării atotputernice a Duhului Sfânt în epiclezele sale sacramentale. 700. Degetul. Isus «scoate demonii cu degetul lui Dumnezeu» (Lc 11, 20). Dacă Legea lui Dumnezeu a fost scrisă pe table de piatră «cu degetul lui Dumnezeu» (Ex 31, 18), «scrisoarea lui Cristos» dată în grija apostolilor «este scrisă cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimilor» (2 Cor 3, 3). Imnul Veni, Creator Spiritus îl invocă pe Duhul Sfânt ca pe «digitus paternae dexterae - degetul dreptei Tatălui». 701. Porumbelul. La sfârșitul potopului (al cărui simbolism se referă la Botez), porumbelul lăsat să zboare de către Noe se întoarce cu o ramură fragedă de măslin în cioc, semn că pământul poate fi locuit din nou [1138]. Când Cristos iese din apa botezului, Duhul Sfânt, sub chipul unui porumbel, se coboară peste El și rămâne acolo [1139]. Duhul se coboară și se odihnește în inima purificată a celor botezați. În unele biserici, sfânta Rezervă euharistică se păstrează într-un receptacol de metal în formă de porumbel (columbarium) atârnat deasupra altarului. Simbolul porumbelului pentru a-l sugera pe Duhul Sfânt este tradițional în iconografia creștină. III. Duhul și Cuvântul lui Dumnezeu în timpul făgăduințelor 702. De la început și până la «plinirea timpului» (Gal 4, 4), misiunea conjugată a Cuvântului și a Duhului Tatălui rămâne ascunsă, dar este în acțiune. Duhul lui Dumnezeu pregătește timpul lui Mesia, și unul și celălalt, fără a fi încă pe deplin revelați, sunt deja făgăduiți spre a fi așteptați și primiți la vremea arătării lor. De aceea, când Biserica citește Vechiul Testament [1140], scrutează în el [1141] ceea ce Duhul «care a grăit prin proroci» vrea să ne spună despre Cristos. Prin «proroci», credința Bisericii înțelege aici pe toți aceia pe care Duhul Sfânt i-a inspirat în redactarea cărților sfinte, atât ale Vechiului, cât și ale Noului Testament. Tradiția iudaică distinge Legea (primele cinci cărți sau Pentateuhul), Profeții (cărțile pe care noi le numim istorice și cele profetice) și Scrierile (mai ales sapiențiale, în special Psalmii) [1142].
704. «Cât despre om, Dumnezeu l-a plăsmuit cu mâinile sale [adică Fiul și Duhul Sfânt] (...) și pe trupul modelat a desenat propria sa formă, astfel încât și ceea ce este vizibil să poarte forma divină [1145].» 705. Desfigurat de păcat și de moarte, omul rămâne «după chipul lui Dumnezeu», după chipul Fiului, dar este «lipsit de slava lui Dumnezeu» (Rom 3, 23), lipsit de «asemănare». Făgăduința făcută lui Abraham inaugurează economia mântuirii, la capătul căreia Fiul însuși își va asuma «chipul [1146]» și îl va restabili în «asemănarea» cu Tatăl, redându-i slava, Duhul «care dă viața». 706. Împotriva oricărei speranțe umane, Dumnezeu îi făgăduiește lui Abraham un urmaș, ca rod al credinței și al puterii Duhului Sfânt [1147]. În acesta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului [1148]. Acest urmaș va fi Cristos [1149], întru care revărsarea Duhului Sfânt va realiza unitatea «fiilor lui Dumnezeu care erau risipiți [1150]». Făgăduind cu jurământ [1151], Dumnezeu făgăduiește deja dăruirea Fiului său preaiubit [1152] și dăruirea «Duhului Sfânt al Făgăduinței (...) care pregătește răscumpărarea Poporului pe care Dumnezeu și l-a dobândit» (Ef 1, 13-14) [1153]. 707. Teofaniile (manifestări ale lui Dumnezeu) luminează calea făgăduinței, de la patriarhi la Moise și de la Iosua până la viziunile care inaugurează misiunea marilor profeți. Tradiția creștină a recunoscut întotdeauna că în aceste teofanii se lăsa văzut și ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, revelat și în același timp «umbrit» în Norul Duhului Sfânt. 708. Această pedagogie a lui Dumnezeu apare în special în dăruirea Legii [1154]. Litera Legii a fost dată ca un «pedagog», pentru a călăuzi Poporul spre Cristos (Gal 3, 24). Totuși, neputința ei de a-l mântui pe omul lipsit de «asemănarea» divină, precum și cunoștința sporită a păcatului care derivă din ea [1155], trezesc dorul după Duhul Sfânt. Gemetele psalmilor dau mărturie. 709. Legea, semn al făgăduinței și al legământului, ar fi trebuit să domnească asupra inimii și asupra instituțiilor Poporului născut din credința lui Abraham. «De veți asculta glasul meu și veți păzi legământul meu, îmi veți fi Împărăție de preoți și neam sfânt» (Ex 19, 5-6) [1156]. Dar, după David, Israel cedează ispitei de a deveni un regat ca celelalte neamuri. Însă Împărăția, obiect al făgăduinței făcute lui David [1157], va fi lucrarea Duhului Sfânt; ea va aparține celor săraci întru Duhul. 710. Uitarea Legii și infidelitatea față de Legământ duc la moarte: Exilul, aparent un eșec al făgăduințelor, este de fapt fidelitatea tainică a lui Dumnezeu care mântuiește precum și începutul renașterii făgăduite, dar întru Duhul. Era necesar ca Poporul lui Dumnezeu să sufere această purificare [1158]; Exilul aduce deja umbra Crucii în planul lui Dumnezeu, iar «Rămășița» săracilor care se întorc din Exil este una din prefigurările cele mai transparente ale Bisericii. Așteptarea lui Mesia și a Duhului său 711. «Iată, Eu fac un lucru nou» (Is 43, 19): încep să se contureze două linii profetice, una îndreptându-se spre așteptarea lui Mesia, iar cealaltă spre vestirea unui Duh nou; ele converg în mica Rămășiță, poporul celor săraci [1159], care așteaptă în speranță «mângâierea lui Israel» și «eliberarea Ierusalimului [1160]». Am văzut deja modul în care Isus împlinește profețiile care se referă la El. Ne limităm aici la cele în care apare în primul rând relația dintre Mesia și Duhul său. 712. Trăsăturile chipului lui Mesia cel așteptat încep să apară în cartea lui Emanuel [1161] («când Isaia a văzut Slava» lui Cristos: In 12, 41), îndeosebi în Is 11, 1-2:
713. Trăsăturile lui Mesia sunt revelate mai ales în cântările Slujitorului [1162]. Aceste cântări vestesc sensul pătimirii lui Isus și arată astfel modul în care El va revărsa pe Duhul Sfânt pentru a da viață mulțimilor: nu din exterior, ci îmbrățișând «firea noastră de sclavi» (Fil 2, 7). Luând asupra sa moartea noastră, El ne poate comunica propriul său Duh de viață. 714. De aceea Cristos inaugurează vestirea Evangheliei însușindu-și acest pasaj din Isaia (Lc 4, 18-19) [1163]:
715. Textele profetice care privesc direct trimiterea Duhului Sfânt sunt oracole în care Dumnezeu vorbește inimii Poporului său în limbajul făgăduinței, cu accentele «iubirii și fidelității [1164]», a căror împlinire o va proclama Sfântul Petru în dimineața Rusaliilor [1165]. Conform acestor făgăduințe, în «vremurile din urmă», Duhul Domnului va înnoi inimile oamenilor scriind în ele o Lege nouă; El va aduna laolaltă popoarele risipite și dezbinate și le va împăca; va transforma creația cea dintâi, iar Dumnezeu va locui acolo împreună cu oamenii, în pace. 716. Poporul «săracilor [1166]», al celor umili și blânzi, care se încredințează cu totul planurilor tainice ale Dumnezeului lor, cei care așteaptă dreptatea, nu a oamenilor, ci a lui Mesia, este în final marea lucrare a misiunii ascunse a Duhului Sfânt în vremea făgăduințelor, pentru a pregăti venirea lui Cristos. Inima lor, purificată și luminată de Duhul, este cea care se exprimă în Psalmi. În acești săraci, Duhul îi dobândește Domnului «un popor pregătit» (Cf. Lc 1, 17). IV. Duhul lui Cristos la plinirea timpului Ioan, Înaintemergător, Profet și Botezător 717. «A fost un om trimis de Dumnezeu și numele lui era Ioan» (In 1, 6). Ioan este «plin de Duhul Sfânt, încă din sânul mamei sale» (Lc 1, 15. 41) prin lucrarea aceluiași Cristos pe care Fecioara Maria îl zămislise de la Duhul Sfânt. «Vizita» Mariei la Elisabeta a devenit astfel «vizita lui Dumnezeu la poporul său» (Lc 1, 68). 718. Ioan este «Ilie care trebuie să vină» (Mt 17, 10-13): focul Duhului sălășluiește în el și îl face să «meargă înaintea» Domnului care vine. În Ioan Înaintemergătorul, Duhul Sfânt desăvârșește «dobândirea pentru Domnul a unui popor bine pregătit» (Lc 1, 17). 719. Ioan este «mai mult decât un profet» (Lc 7, 26). În el Duhul Sfânt încheie «grăirea prin proroci». Ioan încheie ciclul profeților inaugurat de Ilie [1167]. El vestește apropiata mângâiere a lui Israel, el este «glasul» Mângâietorului care vine (In 1, 23) [1168]. După cum va face Duhul Adevărului, «el a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină» (In 1, 7) [1169]. În Ioan, Duhul împlinește astfel «căutările profeților» și «dorința» îngerilor (1 Pt 1, 10-12): «Cel peste care vei vedea Duhul coborând și rămânând peste El, acela este cel ce botează cu Duh (...). Și eu am văzut și am dat mărturie că acesta este Fiul lui Dumnezeu. (...). Iată Mielul lui Dumnezeu» (In 1, 33-36). 720. În sfârșit, o dată cu Ioan Botezătorul, Duhul Sfânt inaugurează, prefigurând, ceea ce El va realiza cu și în Cristos: să redea omului «asemănarea» divină. Botezul lui Ioan era pentru pocăință, cel în apă și în Duh va fi o nouă naștere [1170]. 721. Maria, Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, pururea Fecioara, este capodopera misiunii Fiului și a Duhului la plinirea timpului. Pentru prima dată în planul mântuirii și pentru că Duhul său a pregătit-o, Tatăl își găsește Locuința unde Fiul său și Duhul său pot locui printre oameni. În acest sens Tradiția Bisericii a citit adesea în relație cu Maria cele mai frumoase texte despre Înțelepciune [1171]: Maria este cântată și reprezentată în liturgie ca «Scaunul Înțelepciunii». În ea încep să se arate «faptele minunate ale lui Dumnezeu», pe care Duhul le va împlini în Cristos și în Biserică: 722. Duhul Sfânt a pregătit-o pe Maria prin harul său. Se cuvenea să fie «plină de har» Maica Celui în care «locuiește în trup toată Plinătatea Dumnezeirii» (Col 2, 9). Numai prin har ea a fost concepută fără păcat ca cea mai smerită dintre făpturi, cea mai vrednică de a primi Darul nespus al Atotputernicului. Pe bună dreptate Îngerul Gabriel o salută ca «Fiică a Sionului»: «Bucură-te [1172]». Atunci când îl poartă în sine pe Fiul veșnic, ea înalță spre Tatăl, în Duhul Sfânt, în cântarea ei [1173], rugăciunea de mulțumire a întregului Popor al lui Dumnezeu și deci a Bisericii. 723. În Maria, Duhul Sfânt realizează planul binevoitor al Tatălui. Fecioara îl zămislește și îl naște pe Fiul lui Dumnezeu cu și prin Duhul Sfânt. Fecioria ei devine rodnicie unică prin puterea Duhului și a credinței [1174]. 724. În Maria, Duhul Sfânt îl arată pe Fiul Tatălui devenit Fiul Fecioarei. Ea este Rugul aprins al Teofaniei definitive: plină de Duhul Sfânt, ea arată Cuvântul în smerenia trupului său și îl face cunoscut pentru cei Săraci [1175] și pentru Pârga neamurilor [1176]. 725. În sfârșit, prin Maria, Duhul Sfânt începe să-i pună în comuniune cu Cristos pe oameni, «obiectele iubirii binevoitoare a lui Dumnezeu [1177]»; iar cei smeriți sunt întotdeauna cei dintâi care o primesc: păstorii, magii, Simeon și Ana, mirii din Cana și primii ucenici. 726. La capătul acestei misiuni a Duhului, Maria devine «Femeia», noua Evă, «mama celor vii», Maica lui «Cristos total [1178]». Ca atare, ea este prezentă împreună cu cei Doisprezece, «stăruind într-un cuget în rugăciune» (Fapte 1, 14), în zorii «vremurilor din urmă» pe care Duhul le inaugurează în dimineața Rusaliilor, scoțând la lumină Biserica. 727. Întreaga Misiune a Fiului și a Duhului Sfânt la plinirea timpului este conținută în faptul că Fiul este unsul Duhului Tatălui încă de la Întruparea sa: Isus este Cristos, Mesia. Întregul capitol doi al Simbolului credinței trebuie citit în această lumină. Întreaga lucrare a lui Cristos este o misiune conjugată a Fiului și a Duhului Sfânt. Aici se va menționa numai ceea ce privește făgăduința Duhului Sfânt din partea lui Isus și dăruirea lui de către Domnul glorificat. 728. Isus îl revelează pe deplin pe Duhul Sfânt numai după ce El însuși a fost glorificat prin Moartea și Învierea sa. Totuși, El îl sugerează treptat, chiar în învățătura sa adresată mulțimilor, atunci când revelează că Trupul său va fi hrană pentru viața lumii [1179]. De asemenea, îl sugerează lui Nicodim [1180], samaritencei [1181] și celor care participă la sărbătoarea Corturilor [1182]. Ucenicilor săi, El le vorbește deschis despre Duhul în legătură cu rugăciunea [1183] și în legătură cu mărturia pe care vor trebui să o aducă [1184]. 729. Numai când a sosit Ceasul în care va fi preamărit, Isus făgăduiește venirea Duhului Sfânt, deoarece Moartea și Învierea sa vor fi împlinirea făgăduinței făcute Părinților [1185]: Duhul Adevărului, celălalt Paraclet, va fi dăruit de Tatăl la rugăciunea lui Isus; El va fi trimis de Tatăl în numele lui Isus; Isus îl va trimite când va fi la Tatăl pentru că El este născut din Tatăl. Duhul Sfânt va veni, noi îl vom cunoaște, El va fi cu noi pentru totdeauna și va locui împreună cu noi; El ne va învăța toate și ne va aminti tot ceea ce Cristos ne-a spus și Îi va da mărturie; El ne va călăuzi spre tot adevărul și îl va preamări pe Cristos. În ce privește lumea, El o va vădi în materie de păcat, de dreptate și de judecată. 730. În sfârșit vine Ceasul lui Isus [1186]: Isus își încredințează sufletul în mâinile Tatălui [1187] în momentul în care prin moartea sa este învingător al morții, astfel încât, «înviat din morți prin slava Tatălui» (Rom 6, 4), îl dăruiește de îndată pe Duhul Sfânt «suflând» asupra ucenicilor [1188]. Începând din acest Ceas, misiunea lui Cristos și a Duhului devine misiunea Bisericii: «Așa cum m-a trimis pe mine Tatăl, vă trimit și eu pe voi» (In 20, 21) [1189]. V. Duhul și Biserica în vremurile din urmă 731. În ziua Rusaliilor (la încheierea celor șapte săptămâni pascale), Paștele lui Cristos se împlinește în revărsarea Duhului Sfânt care este manifestat, dăruit și comunicat ca Persoană divină: din plinătatea sa, Cristos Domnul revarsă din belșug Duhul [1190]. 732. În această zi, Sfânta Treime este pe deplin revelată. Începând din această zi, Împărăția vestită de Cristos este deschisă celor care cred în El: în smerenia trupului și în credință, ei participă deja la comuniunea Sfintei Treimi. Prin venirea sa, care nu are sfârșit, Duhul Sfânt face lumea să intre în «vremurile din urmă», timpul Bisericii, Împărăția deja moștenită, dar încă nu desăvârșită:
Duhul Sfânt - Darul lui Dumnezeu 733. «Dumnezeu este Iubire» (1 In 4, 8. 16) și Iubirea este primul dar, care le conține pe toate celelalte. Această Iubire, «Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit» (Rom 5, 5). 734. Pentru că noi suntem morți sau, cel puțin, răniți prin păcat, primul efect al darului Iubirii este iertarea păcatelor noastre. Împărtășirea Duhului Sfânt (2 Cor 13, 13) este cea care, în Biserică, redă celor botezați asemănarea divină pierdută prin păcat. 735. Atunci El dăruiește «arvuna» sau «pârga» moștenirii noastre [1192]; însăși viața Sfintei Treimi care constă în a iubi «așa cum ne-a iubit El [1193]». Această iubire (cea din 1 Cor 13) este principiul vieții noi în Cristos, care a devenit posibilă deoarece noi «am primit puterea de la Duhul Sfânt» (Fapte 1, 8). 736. Fiii lui Dumnezeu pot aduce roade prin această putere a Duhului. Cel care ne-a altoit în Vița cea adevărată ne va face să aducem «roadele Duhului, care sunt: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoința, bunătatea, fidelitatea, blândețea, înfrânarea» (Gal 5, 22-23). «În Duhul trăim»; cu cât renunțăm mai mult la noi înșine [1194], cu atât mai mult «umblăm în Duhul» (Gal 5, 25):
737. Misiunea lui Cristos și a Duhului Sfânt se împlinește în Biserică, Trupul lui Cristos și Templul Duhului Sfânt. Această misiune conjugată îi asociază de acum înainte pe credincioșii lui Cristos la comuniunea lui cu Tatăl în Duhul Sfânt: Duhul îi pregătește pe oameni, le iese în întâmpinare cu harul său pentru a-i atrage la Cristos. El le arată pe Domnul înviat, le amintește cuvântul său și le deschide mintea spre înțelegerea Morții și Învierii lui. El le face prezent misterul lui Cristos, în cel mai înalt grad în Euharistie, pentru a-i reconcilia, a-i pune în comuniune cu Dumnezeu, pentru a-i face să aducă «multe roade» (In 15, 5. 8. 16). 738. Astfel, misiunea Bisericii nu se adaugă la cea a lui Cristos și a Duhului Sfânt, ci este sacramentul ei; prin toată ființa sa și în toate mădularele sale, Biserica este trimisă pentru a vesti și a da mărturie, a actualiza și a răspândi misterul comuniunii Sfintei Treimi (acesta va fi obiectul articolului următor):
739. Pentru că Duhul Sfânt este ungerea lui Cristos, Cristos, Capul Trupului, este cel care îl revarsă în mădularele sale pentru a le hrăni, a le vindeca, a le organiza în funcțiile lor reciproce, a le da viață, a le trimite să dea mărturie, a le asocia la jertfa sa adusă Tatălui și la mijlocirea sa pentru lumea întreagă. Cristos împărtășește mădularelor Trupului său pe Duhul său Sfânt și Sfințitor prin sacramentele Bisericii (acesta va fi obiectul celei de-a doua părți a Catehismului). 740. Aceste «lucrări minunate ale lui Dumnezeu», oferite credincioșilor în sacramentele Bisericii, își aduc roadele în viața nouă, în Cristos, după Duh (acesta va fi obiectul celei de-a treia părți a Catehismului). 741. «Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre; într-adevăr, noi nu știm să ne rugăm cum se cuvine, dar însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite» (Rom 8, 26). Duhul Sfânt, înfăptuitor al lucrărilor lui Dumnezeu, este Maestrul rugăciunii (acesta va fi obiectul celei de-a patra părți a Catehismului).
Note 1096. Sf. Irineu, Dem. 7. 1097. Cf. In 17, 3. 1098. Sf. Grigore din Nazianz, Or. theol. 5, 26. 1099. Cf. In 16, 13. 1100. Cf. In 14, 17 1101. Cf. In 3, 34. 1102. Cf. In 7, 39. 1103. Cf. In 17, 22. 1104. Cf. In 16, 14. 1105. Sf. Grigore de Nyssa, Spir. 3, 1. 1106. Cf. Mt 28, 19. 1107. Cf. In 3, 5-8. 1108. Cf. 1 In 2, 1. 1109. Cf. Gal 3, 14; Ef 1, 13. 1110. Cf. Rom 8, 15; Gal 4, 6. 1111. Cf. In 19, 34; 1 In 5, 8. 1112. Cf. In 4, 10-14; 7, 38; Ex 17, 1-6; Is 55, 1; Zah 14, 8; 1 Cor 10, 4; Ap 21, 6; 22, 17. 1113. Cf. 1 In 2, 27; 2 Cor 1, 21. 1114. Cf. Ex 30, 22-32. 1115. Cf. 1 Sam 16, 13. 1116. Cf. Lc 4, 18-19; Is 61, 1. 1117. Cf. Lc 2, 11. 1118. Cf. Lc 2, 26-27. 1119. Cf. Lc 4, 1. 1120. Cf. Lc 6, 19; 8, 46. 1121. Cf. Rom 1, 4; 8, 11. 1122. Cf. Fapte 2, 36. 1123. Cf. 1 Rg 18, 38-39. 1124. Cf. Sf. Ioan al Crucii, Llama. 1125. Cf. Ex 24, 15-18. 1126. Cf. Ex 33, 9-10. 1127. Cf. Ex 40, 36-38; 1 Cor 10, 1-2. 1128. Cf. 1 Rg 8, 10-12. 1129. Cf. Lc 1, 35. 1130. Cf. Fapte 1, 9. 1131. Cf. Lc 21, 27. 1132. Cf. 2 Cor 1, 22; Ef 1, 13; 4, 30. 1133. Cf. Mc 6, 5; 8, 23. 1134. Cf. Mc 10, 16. 1135. Cf. Mc 16, 18; Fapte 5, 12; 14, 3. 1136. Cf. Fapte 8, 17-19; 13, 3; 19, 6. 1137. Cf. Evr 6, 2. 1138. Cf. Gen 8, 8-12. 1139. Cf. Mt 3, 16 par. 1140. Cf. 2 Cor 3, 14. 1141. Cf. In 5, 46. 1142. Cf. Lc 24, 44. 1143. Cf. Ps 33, 6; 104, 30; Gen 1, 2; 2, 7; Qoh 3, 20-21; Ez 37, 10. 1144. Liturgia bizantină, Troparul utreniei de duminică pe glasul al doilea. 1145. Sf. Irineu, Dem. 11. 1146. Cf. In 1, 14; Fil 2, 7. 1147. Cf. Gen 18, 1-15; Lc 1, 26-54-55; In 1, 12-13; Rom 4, 16-21. 1148. Cf. Gen 12, 3. 1149. Cf. Gal 3, 16. 1150. Cf. In 11, 52. 1151. Cf. Lc 1, 73. 1152. Cf. Gen 22, 17-19; Rom 8, 32; In 3, 16. 1153. Cf. Gal 3, 14. 1154. Cf. Ex 19-20; Dt 1-11; 29-30. 1155. Cf. Rom 3, 20. 1156. Cf. 1 Pt 2, 9. 1157. Cf. 2 Sam 7; Ps 89; Lc 1, 32-33. 1158. Cf. Lc 24, 26. 1159. Cf. Sof 2, 3. 1160. Cf. Lc 2, 38. 1161. Cf. Is 6-12. 1162. Is 42, 1-9; cf. Mt 12, 18-21; In 1, 32-34, apoi Is 49, 1-6; cf. Mt 3, 17; Lc 2, 32; în sfârșit Is 50, 4-10 și Is 52,13-53,12. 1163. Cf. Is 61, 1-2. 1164. Cf. Ez 11, 19; 36, 25-28; 37, 1-14; Ier 31, 31-34; și Ioel 3, 1-5. 1165. Cf. Fapte 2, 17-21. 1166. Cf. Sof 2, 3; Ps 22, 27; 34, 3; Is 49, 13; 61, 1; etc. 1167. Cf. Mt 11, 13-14. 1168. Cf. Is 40, 1-3. 1169. Cf. In 15, 26; 5, 33. 1170. Cf. In 3, 5. 1171. Cf. Prov. 8,1-9,6; Sir 24. 1172. Cf. Sof 3, 14; Zah 2, 14. 1173. Cf. Lc 1, 46-55. 1174. Cf. Lc 1, 26-38; Rom 4, 18-21; Gal 4, 26-28. 1175. Cf. Lc 1, 15-19. 1176. Cf. Mt 2, 11. 1177. 82 Cf. Lc 2, 14. 1178. Cf. In 19, 25-27. 1179. Cf. In 6, 62-63. 1180. Cf. In 3, 5-8. 1181. Cf. In 4, 23-24. 1182. Cf. In 7, 37-39. 1183. Cf. Lc 11, 13. 1184. Cf. Mt 10, 19-20. 1185. Cf. In 14, 16-26; 15, 26; 16, 7-15; 17, 26. 1186. Cf. In 13, 1; 17, 1. 1187. Cf. Lc 23, 46; In 19, 30. 1188. Cf. In 20, 22. 1189. Cf. Mt 28, 19; Lc 24, 47-48; Fapte 1, 8. 1190. Cf. Fapte 2, 33-36. 1191. Liturgia bizantină, Troparul vecerniei de Rusalii; reluat în liturgiile euharistice, după împărtășanie. 1192. Cf. Rom 8, 23; 2 Cor 1, 21. 1193. Cf. 1 In 4, 11-12. 1194. Cf. Mt 16, 24-26. 1195. Sf. Vasile, Spir. 15, 36. 1196. Sf. Ciril din Alexandria, Io. 12. 1197. Cf. Ps 2, 6-7. |
© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
|