CATEHEZĂ

9. Cateheza în jurul sacramentelor - o lucrare proprie parohiei

a. Parohia, sacramentele, cateheza

a.1. Parohia şi dimensiunea sacramentală

Înainte de a fi un fapt social, parohia este o realitate de ordin superior; nu este doar o simplă delimitare teritorială, o secţiune a diecezei, este înainte de toate un trup viu, un organism spiritual care participă la însăşi viaţa lui Cristos. Dacă Biserica este Trupul mistic al lui Cristos şi parohia este o celulă din Biserică, atunci parohia este şi o celulă din Trupul lui Cristos; ceea ce El este pentru Biserica universală, este şi pentru parohie: Mire şi Cap. Parohia se defineşte aşadar înainte de toate drept locul supranatural unde ne naştem la viaţa divină şi creştem în ea, şi aceasta prin intermediul sacramentelor în primul rând. botezul, cel dintâi contact al copilului cu Cristos, este prezentarea copilului la sânul matern al Bisericii, un mod prin care preotul îşi exercită paternitatea spirituală faţă de enoriaşii săi. Sfânta euharistie celebrată în fiecare duminică este cea care conferă unitate deplină comunităţii parohiale; în jurul ei ar trebui să se adune toţi membrii unei parohii, afirmându-se astfel adevărata fraternitate a oamenilor în faţa lui Dumnezeu, conştientizându-se şi apartenenţa la aceeaşi turmă. Prin sacramentul căsătoriei, comunitatea parohială creşte, fiind sfinţită până la cele mai profunde celule ale sale; uniunea lui Cristos cu Biserica Sa se reflectă aici, uniunea matrimonială fiind ridicată de la nivelul de simplu contract uman la acela al consacrării. Dar toate sacramentele creează o solidaritate perfectă între enoriaşi, toate sunt de un interes comun şi îmbracă un aspect social. Aceste realităţi supranaturale se află la baza vitalităţii parohiale: nimic mai real, mai absolut în ochii creştinului ca aceste relaţii mistice care, mergând de la un membru la altul, unifică şi dau viaţă marii familii parohiale. Este important ca fiecare să conştientizeze existenţa acestui curent de viaţă mistică şi să adere la el cu bucurie, găsind în el energia de care are nevoie.

În parohie ne sunt administrate sacramentele indispensabile mântuirii noastre, necesare pentru a conferi valoare creştină fiecărei secunde a vieţii noastre şi ceasului trecerii în veşnicie; nici un credincios nu poate spune că parohia nu-l priveşte, nu se poate îndepărta de ea. Prin simplul fapt de a aparţine unei parohii, creştinii primesc de la acest izvor haruri pentru toată viaţa.

a.2. Necesitatea revalorizării dimensiunii ecleziale a sacramentelor

Teologia sacramentală din ultima vreme a pus în relief dimensiunea eclezială a sacramentelor, în sensul sublinierii legăturii dintre viaţa comunităţii şi acţiunea sacramentală, dar consideraţiile teoretice nu se prea reflectă în practică. Dat fiind faptul că astăzi societatea determină atâtea domenii ale vieţii omului este tot mai acut riscul ca acesta să dorească a păstra ascunsă părticica de viaţă privată ce-i mai rămâne şi mai ales dimensiunea religioasă; în felul acesta oamenii de azi se îndepărtează de comunităţile creştine şi au pretenţia de a celebra marile evenimente ale vieţii de credinţă - botez, cununie, înmormântare - într-un cadru privat şi un loc privat.

Este adevărat că la această situaţie contribuie şi starea actuală a comunităţii parohiale, care nu mai este atât de stabilă ca în trecut. Totuşi, aici se poate cel mai bine manifesta şi promova dimensiunea bisericească a sacramentelor şi dimensiunea sacramentală a Bisericii, ea fiind comunitatea în care credincioşii se adună şi activează în mod normal; ea nu trebuie să fie doar locul de staţionare pentru o slujbă anume, ci trebuie să permită creştinilor să găsească în ea tot ce le este necesar ca să-şi desfăşoare împreună viaţa primită la botez şi să participe la lucrarea Bisericii. Calitatea de Biserică a parohiei ţine de integralitatea misiunii exercitate de ea: evanghelizare, predicare, cateheză, edificare reciprocă, comuniune sacramentală, slujire caritabilă; iar sănătatea vieţii sacramentale ţine tocmai de interacţiunea ei cu toate celelalte funcţii ale parohiei: fără cateheză, celebrarea devine ritualism, fără slujire caritabilă, nu se răspândeşte îndurarea divină. Datorită continuităţii sale, parohia este locul ce oferă cele mai multe garanţii pentru însoţirea permanentă în viaţa de credinţă a fiecărui botezat. Este, de asemenea, locul privilegiat pentru evanghelizările ocazionale, deoarece mare parte dintre botezaţii îndepărtaţi de Biserică vin aici pentru celebrarea marilor evenimente ca botezul, căsătoria.

a.3. Urgenţa unei cateheze în jurul sacramentelor

Dacă un număr important de persoane mai vine azi la preotul paroh pentru a-i cere celebrarea căsătoriei sau a botezului copiilor, trebuie să se ţină cont de faptul că, în majoritate, aceste persoane sunt puţin catehizate şi adesea deconectate de la mesajul Evangheliei şi viaţa Bisericii. Aceste cereri trebuie să fie primite cu deschidere de către preot, dar sacramentele nu pot fi conferite cu uşurinţă. Pornind de la evenimentul naşterii unui copil sau de la o iubire care decide să ia forma unui angajament, o echipă de laici poate interveni în pregătirea părinţilor pentru botezul copiilor sau a tinerilor pentru căsătorie, ajutându-i să pătrundă într-un adevărat parcurs catehetic, să accepte o iniţiere la misterul lui Cristos. Nu este vorba aici atât de o ocazie sau un pretext pentru cateheză, ci mai degrabă de un demers ce se bazează pe dorinţa lui Isus de a se revela şi acestor bărbaţi, şi acestor femei, după cum a făcut cu Zaharia şi samariteanca.

Cheia întregii pastorale a sacramentelor este viaţa comunitară; celebrarea sacramentelor ar fi alta şi nu atât de expusă eşecurilor, dacă şi comunităţile cărora li se cere aceasta ar fi adevărate şi vii, asumându-şi acest demers şi năşind, adică făcându-se garante pentru cei ce le cer; necesitatea urgentă este aşadar formarea de comunităţi creştine autentice, cu adevărat umane.

În plus, este necesar să găsim soluţii pentru pericolul real al privatizării sacramentelor. Poate că în primul rând cateheza ar trebui să predice caracterul lor comunitar. S-ar putea apoi întreprinde gruparea mai multor familii care se pregătesc pentru a-şi boteza copiii, atât pentru pregătirea propriu-zisă, cât şi pentru celebrare, cu atenţie la faptul că această relaţie să se prelungească. Este necesară însă o pastorală de ansamblu, în care tinerele cămine şi copiii să nu fie lăsaţi singuri în viaţa de credinţă.

b. O posibilă linie de cateheză în vederea pregătirii la căsătorie

Într-o parohie se pot forma mai multe echipe pentru pregătirea tinerilor la căsătorie; ele pot fi alcătuite din două cupluri şi un preot. Ele se vor întâlni periodic pentru un schimb continuu asupra problemelor vieţii de familie şi a vieţii creştine azi şi, respectiv, vor prelua pregătirea logodnicilor pentru căsătorie. În acest sens le vor propune acestora întâlniri preliminare pentru discuţii despre iubire şi căsătorie, căsătorie şi credinţă, organizate pentru mai multe perechi de logodnici şi de către mai multe familii şi vizând o reflecţie comună a cuplurilor asupra a ceea ce este Căsătoria - din punct de vedere natural, civil şi sacramental - ca şi asupra credinţei comunităţii creştine. Apoi, într-un cadru mai restrâns, se vor organiza întâlnirile propriu-zis pregătitoare, cu un singur cuplu de logodnici şi o singură familie. Ele se vor desfăşura într-un climat de prietenie, încredere, ascultare, schimb; nu numai logodnicii, dar şi familiile se vor deschide, vorbind despre experienţa lor. La un moment potrivit, tinerilor li se va explica necesitatea căsătoriei sacramentale, dându-li-se de asemenea răspuns la întrebările lor legate de credinţă şi viaţă. Într-o ultimă fază, tot în cadrul unor întâlniri, se vor stabili detaliile ceremoniei propriu-zise. Familia care i-a pregătit pe logodnici pentru căsătorie participă întotdeauna la ceremonia religioasă, uneori şi la cea civilă, fiind martoră a Bisericii celei vii dar acordând de asemenea sprijin practic.

În cazul în care logodnicii se declară necredincioşi sau nepracticanţi, eventual în căutarea credinţei, se recomandă o celebrare nesacramentală: o celebrare de rugăciune, în care comunitatea se roagă pentru proiectul uman al cuplului, o celebrare de primire în comunitate pentru un drum de căutare comun; aceasta din iubire şi respect faţă de orice cuplu şi dorinţă de a permite şi celor care ezită, să celebreze mai târziu sacramentul căsătoriei, întru adevăr şi lumină.

c. Cateheza în jurul botezului

c.1. Valenţe ale botezului

Ce i se cere de fapt parohului când i se spune să boteze un copil? Cred oare părinţii că parohia îi poate cu adevărat ajuta? Uneori copilul este dus la botez cu gândul că "poate îi va servi şi aceasta la ceva"; totuşi, botezul este un gest sacru, nu o vaccinare împotriva bolilor copilăriei, Îl are ca protagonist pe Dumnezeu. Prin botez, copilul nu mai aparţine în întregime părinţilor ci, încă de la început, aparţine şi lui Dumnezeu, este şi fiul Său; prin botez, copilul este pus pe drumul Domnului de la Care venim şi la Care ne întoarcem. La botez, copilul este încredinţat lui Dumnezeu care îl iubeşte şi îl călăuzeşte, luându-l de mână, la maturitatea vieţii. Botezându-şi copilul, părinţii se angajează să-l însoţească pe copil pe drumul de întâlnire cu Dumnezeu, prin rugăciunea în familie şi o viaţă în respect faţă de Dumnezeu. De aceea botezul trebuie să fie un gest responsabil din partea părinţilor, un gest plin de sens. El este o expresie a dorinţei părinţilor de a face ca viaţa copilului lor să nu fie una oarecare, ci însăşi Viaţa care vine de la Dumnezeu. Botezarea unui copil nu este un act împotriva libertăţii personalităţii sale viitoare, ci o modalitate de a-l înscrie în adevărata Libertate. Părinţii sunt primii responsabili în alegerea de a-şi boteza sau nu copilul, dar nu şi singurii responsabili: ei trebuie ajutaţi, susţinuţi de comunitate.

Dacă sacramentul botezului este pecetea vieţii eterne, înseamnă că, cerând botezul pentru copiii lor, părinţii vor ca ei să crescă în credinţă, angajându-se ca ei înşişi să-i facă să crească întru speranţa ce garantează cea mai sigură fericire, dincolo de orice orizont material. A dori botezul pentru copii, înseamnă a dori să le dăruim o busolă, care să le indice mereu drumul spre salvare. Or, Dumnezeu vrea să dea copilului credinţa prin părinţi aşa cum prin intermediul lor a dorit să le dea viaţa. Însuşi faptul de a-şi vedea copiii trebuie să fie pentru părinţi o cale de a se gândi la Domnul; o cale pe care Dumnezeu îi cheamă la Sine până şi pe acei adulţi care au lăsat credinţa lor să slăbească. Credinţa este o sămânţă mică; părinţii, cerând botezul pentru copiii lor, se arată dispuşi să o facă să crească împreună cu copiii lor.

c.2. Botezul - prilej de cateheză şi nou început în credinţă pentru părinţi

Totuşi, astăzi sunt mulţi părinţi care ezită să-şi integreze copilul în comunitatea bisericească, deoarece nu pot să-L perceapă pe Cristos în actualitate, considerând că ceea ce a făcut, a făcut acum două mii de ani şi aceasta nu are nici o legătură cu prezentul. Cum pot ei să înţeleagă în profunzime viaţa Bisericii şi mai ales viaţa aparent contrară Evangheliei a unora dintre reprezentanţii săi? Cristos este făcut prezent astăzi într-un loc precis: parohia, acolo unde grupul de discipoli poate fi văzut reunindu-se în fiecare duminică pentru a celebra euharistia, unde creştinii se întâlnesc periodic, pe grupuri, ca să citească Scriptura sub îndrumarea preotului sau a unei călugăriţe, unde episcopul vine în vizită canonică pentru a pune în evidenţă comuniunea universală a Bisericii, unde câţiva creştini duc Vestea cea Bună celor săraci (bolnavi de SIDA, toxicodependenţi, îndoielnici etc.), fiind misionari în propriul cartier sau mai departe. Aici, grupuri de creştini continuă să facă ceea ce a făcut Cristos; fiindcă Biserica este Trupul Lui, discipolii Lui Îl fac operant şi prezent aici şi acum, în aşteptarea manifestării Sale finale. Prin botezul copilului, părinţii se încadrează în această comunitate parohială, recunoscându-L în mod liber pe Cristos ca Dumnezeu adevărat, ca Domn al bucuriei. Prin acest act, parohia poate conta pe încă doi, şi mai târziu trei, membri.

În cazul celor îndepărtaţi de Biserică, botezul copiilor poate constitui un prilej prin care Dumnezeu Se face din nou cunoscut. Fiecare a învăţat câte ceva despre credinţă în copilărie, la cateheză; însă, cu timpul, viaţa cu problemele şi preocupările ei i-a îndepărtat pe mulţi de la credinţă. Pentru ca celebrarea acestui sacrament să nu fie pentru părinţi doar o ocazie de a face fotografii, ca la prima băiţă, la primii paşi, un moment repede uitat, este necesar să se pună iar în evidenţă ideea credinţei în Isus Cristos ca drum de o viaţă, manifestându-se cu paşii săi într-o comunitate creştină; botezul va trebui să lase în viaţa părinţilor un semn de neuitat, ajutându-i să redescopere credinţa creştină şi să trăiască în compania lui Isus, care nu este doar Cineva care ne impune diverse îndatoriri, ci şi Cel dătător de pace, bucurie, mântuire, Emanuel, adică Dumnezeu-e-cu-noi. În acest fel, ceea ce la început poate fi considerat doar un gest formal, o practică obişnuită care trebuie îndeplinită în grabă, deorece "toţi o fac", poate deveni pentru părinţi o ocazie importantă de a percepe iar prezenţa lui Cristos care este viu în comunitatea creştinilor. Botezul este un moment în care părinţii pot deveni în mod serios creştini, trăindu-l ca un semn de credinţă: botezându-şi copilul, părinţii se declară discipoli ai lui Cristos, dorind să-L urmeze, să-L primească în vieţile lor ca şi Învăţător, Mântuitor, Fiu al lui Dumnezeu; un semn al vieţii noi: creştinul nu este doar un om care vrea să trăiască aşa cum trebuie, sau unul care se duce în fiecare duminică la biserică, ci este acela care primeşte însăşi viaţa lui Cristos, viaţă ce ne transformă în fii ai lui Dumnezeu, ne dă dreptul să ne adresăm Lui ca unui Tată şi ne va face într-o zi părtaşi la viaţa veşnică; un semn de înscriere într-o comunitate şi în Biserică: ca gest exterior îndeplinit în parohie, botezul arată apartenenţa noastră la Biserica Catolică care trăieşte în acest loc anume şi este alcătuită din aceste persoane anume: parohul, surorile, credincioşii care vin la liturghie, tinerii cu acţiunile lor, soţii care se întâlnesc să citească Evanghelia, doamnele care vizitează pe cei bolnavi, şi multe alte persoane care încearcă să trăiască asemenea lui Cristos. Toate aceste implicaţii ale sacramentului botezului pot fi dezvoltate în cadrul unei cateheze premergătoare ceremoniei propriu-zise.

c.3. O speranţă pentru comunitate

La începutul ceremoniei botezului, părinţii şi naşii trebuie să dea socoteală în faţa comunităţii de credinţa lor: întrebările ce le adresează preotul ("Credeţi în Dumnezeu Tatăl, Creatorul cerului şi al pământului?", "Credeţi în Isus Cristos, Mântuitorul nostru?", "Credeţi în Spiritul Sfânt, în Biserica şi viaţa veşnică?") sunt simplu formulate, dar au greutate pentru viaţa întreagă, angajând. Botezul copiilor este pentru părinţi şi naşi o ocazie unică de reflecţie asupra propriei credinţe. Crezul rostit în timpul ceremoniei trebuie pronunţat cu responsabilitate, de aceea, în perioada de pregătire îndoielile trebuie clarificate, bazele credinţei trebuie regăsite. Adesea însă părinţii sau naşii au serioase dificultăţi în viaţa conjugală, viaţa de credinţă sau în practica religioasă. În acest caz cu atât mai mult Biserica, ce împărtăşeşte responsabilitatea lor în alegerea de a boteza un copil şi de a-l creşte în mod creştin, trebuie să-i susţină pentru ca acest sacrament să devină cu adevărat o alegere de credinţă. De fapt însăşi tradiţia de a se da copilului un naş şi o naşă manifestă solicitudinea întregii comunităţi bisericeşti în ceea ce priveşte creşterea umană şi creştină a fiecărui botezat. Comunitatea bisericească, care îşi exprimă tutela spirituală prin alegerea naşilor, se angajează să-şi asume atitudini şi comportamente concrete de mărturie pentru a fi cu adevărat mamă şi educatoare, prin viaţa şi lucrarea sa, a celor mici şi a familiilor lor. Pe de altă parte, deoarece această comunitate i-a primit, părinţii trebuie să-şi continue drumul de credinţă în ea: aici vor veni la liturghie, aici vor da o educaţie creştină copilului lor. În acest fel noua viaţă primită în dar nu se va stinge, credinţa mărturisită nu va slăbi, apartenenţa la Biserică nu va fi doar formală.

În ultimii ani, în occident, botezul este considerat un eveniment familial, în sensul fenomenului privatizării dimensiunii sacramentale de care s-a vorbit mai sus. Există aici un aspect pozitiv: înainte acest sacrament se conferea copilului la maternitate sau la parohie, fără ca mama să participe întotdeauna; era ceva teoretic, teologic, o simplă prescripţie a Bisericii. Acum măcar este perceput ca un eveniment esenţial al familiei, la care părinţii vor să invite toate rudele şi toţi prietenii. Totuşi sunt şi aspecte negative: refuzul botezului colectiv sau comunitar în favoarea organizării ceremoniei acasă, alegerea naşilor după criterii puţin profunde şi acestea din pricina individualismului crescând şi a concepţiei că faptul de a boteza un copil este afacerea, problema celor apropiaţi lui şi nu una a comunităţii. Totuşi, după Vatican II, s-au înmulţit aprecierile asupra dimensiunii ecleziale a botezului ca fundament al vieţii creştine, concept pe care se bazează de altfel întreaga linie de gândire asupra vocaţiei, misiunii şi demnităţii laicilor. Documentele magisteriale sugerează celebrarea acestui sacrament în cadrul comunităţii, în zilele de duminică sau sărbătoare, în faţa adunării credincioşilor, care au astfel ocazia de a-şi aminti de propriul botez, de a-i primi pe neofiţi în comunitatea lor şi de a se angaja să-i formeze în credinţa creştină. Constituţia asupra liturghiei prevede o adaptare a ritului botezului la situaţia reală a copilului: secole de-a rândul s-a păstrat ceremonia din creştinismul primar, adaptată adulţilor, deşi botezarea copiilor este frecventă încă din secolul V. În acest sens, preotul ar putea să se adreseze direct părinţilor şi nu copilului, cu o formulă de genul: "Ce cereţi pentru N. de la Biserică?" În felul acesta ei ar deveni mai responsabili. Primul pas spre eclezializarea botezului este acela de a se cere familiei ca ea să se deschidă dincolo de limitele sale, să accepte adică prezenţa unor străini, a unor membri ai comunităţii, poate chiar a întregii adunări dacă ceremonia are loc duminica, după liturghie, să accepte eventual alegerea naşilor după criteriul angajării lor în comunitate, să caute să înţeleagă rolul comunităţii. Un alt pas poate fi valorizarea semnelor şi simbolurilor acestui sacrament: alegerea zilei de duminică, zi a Învierii, prima zi a săptămânii (şi nu week-end!), expunerea Bibliei, a lumânării pascale.

Evenimentul baptismal nu este aşadar o simplă ceremonie tradiţională (chiar dacă are o mare importanţă tradiţia!), nici ceva drăgălaş (ca şi marca căruciorului!), nici o simplă ocazie de a sărbători (chiar dacă este un motiv de sărbătoare!), nici un gest particular ce-i priveşte doar pe părinţi sau rudele mai apropiate, ci este un gest important care priveşte întreaga comunitate parohială, care va participa la celebrare făcându-i pe părinţi să înţeleagă că nu sunt singuri în alegerea lor; este o bună ocazie pentru părinţi de a se întâlni cu părintele paroh şi cu alte familii în aceeaşi situaţie, o bună ocazie de reflecţie comună asupra credinţei. Ori de câte ori se celebrează botezul, este o sărbătoare pentru întreaga Biserică şi nu doar pentru rude. Celebrarea ritului baptismal exprimă bucuria Învierii. În acea zi comunitatea creştină poate spune: "am dobândit un fiu; comunitatea noastră va avea un viitor".

d. O cateheză în jurul sfintei euharistii

d.1. Practica "primei împărtăşanii"

Un decret al conciliului din Lateran (1215) prevede: "orice creştin ajuns la vârsta cunoaşterii (zece, doisprezece, paisprezece ani: regula va diferi în funcţie de loc), trebuie să se împărtăşească cel puţin la Paşte", fără a se face distincţie între adulţi şi copii. Lucrurile se schimbă abia în secolul XVI când vârsta copilăriei începe să se bucure de o atenţie specială şi este instituită practica catehismului parohial pentru toţi copiii. Ideea de ceremonie solemnă pentru prima împărtăşanie a copiilor se dezvoltă printr-o serie de iniţiative; încet-încet se adaugă examinarea cunoştinţelor de catehism, spovada generală, reînnoirea promisiunilor de la botez, consacrarea la Preasfânta Fecioară etc. Această practică se generalizează până în secolul XIX. Totuşi, ceremonia este treptat atinsă de o decădere spre profan: indiferent de stadiul credinţei, părinţii o consideră drept un moment care marchează trecerea fiului de la copilărie la vârsta adultă şi găsesc în acesta un prilej de a face cadouri, o toaletă frumoasă şi de a organiza un banchet. Adesea însă, din cauza obişnuinţei, acest sfârşit al copilăriei devine şi sfârşitul vieţii religioase pentru copil.

Această practică occidentală a fost preluată ca atare şi de Biserica Română Unită, cu acelaşi titlu de "primă împărtăşanie", deşi tradiţia orientală prevede împărtăşirea copilului cât mai curând după botez. Dacă această iniţiere a copilului are loc la vârsta de 9-12 ani, este necesar ca pregătirea specifică să fie aprofundată mai târziu.

d.2. O cateheză de reiniţiere la sfânta euharistie şi retrăire a botezului şi a confirmării

Oricum însă, primirea primei sau celei de a doua împărtăşanii se cere pregătită când copilul ajunge la vârsta priceperii. A pregăti pe cineva pentru primirea unui sacrament, a-l însoţi pe drumul credinţei, este o aventură ce presupune afirmarea credinţei, explicarea ei, trezirea ei în celălalt, pe scurt, trăirea credinţei. Pornind de la această idee, iată în cele ce urmează modul de organizare a pregătirii pentru sacramentul confirmării într-o parohie din Nivelles, posibil de aplicat în linii mari şi la noi pentru iniţierea la sfânta euharistie sau retrăirea sacramentelor iniţierii creştine (botez, mir, sfânta euharistie).

Responsabilitatea acestei cateheze şi-o asumă cupluri tinere, care au sarcina de a forma echipe de 10-12 tineri cu care vor organiza întâlniri pregătitoare pe parcursul a trei ani (în primii doi ani lunare şi mai scurte, iar în ultimul an tot la două luni, dar mai lungi). Cuplurile angajate comunică între ele, întâlnindu-se de câteva ori pe an şi împărtaşindu-şi experienţa. Acest mod de a-i însoţi pe tineri este un adevărat parcurs de credinţă, atât pentru tineri, cât şi pentru adulţi şi nu trebuie limitat doar la confirmare. Tot acest parcurs are ca scop repunerea în valoare a sacramentelor, în sensul a ceea ce erau ele în Biserica primară, în deplină libertate de alegere şi cunoştinţă de cauză din partea copilului sau tânărului, care va ajunge să se implice într-o activitate a Bisericii: prin participarea la activităţile catehetice cu cei mai mici, înscrierea într-o mişcare pentru tineret, ajutorarea persoanelor în vârstă, participarea la corul bisericii parohiale, la îngrijirea copiilor mici în timpul liturghiei, ca animatori în tabere etc. Acest parcurs presupune cinci etape, legate în mod intim prin rugăciune; fiecare reuniune se va realiza într-un climat de rugăciune, deschis printr-un moment de linişte şi reculegere, ascultarea unei melodii, intonarea refrenului unui psalm sau cântec religios, aprinderea unei lumânări, afişarea unei icoane, susţinute de un text religios sau profan a cărui copie o va avea fiecare în mână astfel încât să poată urmări rugăciunea chiar dacă nu are dispoziţia necesară ca să se roage; pornind de aici se pot face rugăciuni personale.

Prima etapă urmăreşte crearea prieteniei şi unităţii în echipă. Este absolut necesar ca în aceste grupuri să se creeze încă de la început un climat de încredere, acceptare, bună înţelegere, ascultare, libertate. Tinerii sunt foarte sensibili la a fi acceptaţi aşa cum sunt; trebuie însă ca şi ei să înveţe să accepte pe alţii aşa cum sunt, văzând în fiecare un chip al lui Isus. Pe această linie, este posibil ca fiecare membru al grupului să primească un supranume, după calitatea sa predominantă. Prietenia trebuie să se maturizeze lent pentru ca grupul să-şi găsească unitatea, să-şi cunoască ritmul şi să-şi poată urma progresul. Grupurile sunt mixte şi există adesea diferenţe la nivelul maturităţii sau motivaţiilor. Pentru a se favoriza legarea unei strânse prietenii, în principiu se organizează nouă-zece întâlniri pe an în echipă, plus una sau două alte reuniuni ca plimbări cu picnic, masă comună, seară la cinema şi o zi de trăire comunitară cu toate echipele. Subiectele de reflecţie se leagă de probleme actuale, de larg interes (violenţa, televiziunea, informarea, poluarea, sportul, studiile, modurile de petrecere a timpului liber, drogurile, prietenia între fete şi băieţi, contracepţia, avortul etc.). Pentru o mai bună pregătire a reuniunii, tinerilor li se trimite înainte acasă un chestionar care să stimuleze reflecţia. În timpul întâlnirii, animatorii încearcă să lanseze ideile creştine asupra problemelor respective, fără constrângere, însă punând accent mai ales pe legătura cu Evanghelia. Este bine ca însoţitorii să ţină un jurnal de bord, consemnând data întâlnirii, tema, ideile participanţilor, ceea ce va oferi o perspectivă interesantă asupra evoluţiei grupului. De asemenea, fiecărui tânăr i se poate oferi un caiet în care să-şi noteze impresiile, ideile personale, păstrat de către însoţitor fără a fi citit. Momentele de destindere ale grupului pot să fie numeroase, legate de aniversări, participarea la spectacole, plimbări etc.

O a doua etapă vizează deschiderea faţă de alţii. Întâlnirile din cel de-al doilea an îndreaptă atenţia tinerilor spre exteriorul echipei, ei trebuind să-şi dea seama că există şi alţi creştini în jurul lor - parohia, oraşul, lumea. În grup sunt invitate diverse persoane sau se merge într-un alt cadru pentru a se asculta diferite mărturii, în jurul vârstei de 14 ani tinerii sunt foarte sensibili la ceea ce trăiesc adulţii. Temele de discuţie la întâlnirile lor sunt mai serioase: suferinţa, diferitele religii, rasismul... Obiectivul acestei etape rămâne tot clarificarea Evangheliei, dar prin intermediul experienţelor, pe care tinerii le acceptă mai uşor şi mai deschis decât teoriile, dar şi prin intermediul propriilor lor întrebări de viaţă. În această etapă, însoţitorul trebuie să accepte întrebările lor, îndoielile lor, chiar revoltele lor, fără a avea pretenţia de a rezolva totul. Remediul cel mai sigur pentru aceste probleme este credinţa bine trăită, care este foarte contagioasă; se poate lesne remarca acest lucru observându-se entuziasmul tinerilor după anumite mărturii.

Într-o a treia etapă este bine să se discute despre viaţa personală a tinerilor; ei trec prin vârsta critică, ingrată, se află într-o perioadă în care se caută fără a se simţi bine în pielea lor, pierzându-şi cu uşurinţă curajul şi adesea renunţând până şi la participarea la întâlnirile grupului lor. În această situaţie, însoţitorii ar trebui să continue să-i invite la reuniuni, fără a insista sau a-i constrânge; este un mod de a li se arăta că, deşi pe o cale diferită, ei rămân importanţi pentru grup şi adesea aceasta îi face să revină. În grup există deja o împărtăşire mai profundă, datorită unei mai bune cunoaşteri între membri; fiecare percepe lacunele, lipsurile, posibilităţile celorlalţi şi ale însoţitorului, şi are grijă de alţii. Unii încep să ceară o atenţie mai specială, ajutor la studii, în probleme mai personale şi acum însoţitorul trebuie să se arate deosebit de disponibil şi discret, propunând uneori întâlniri între patru ochi. Este recomandabilă de asemenea aprofundarea unor sacramente - euharistia şi spovada mai ales - şi a punctelor importante ale anului liturgic - postul şi sărbătoarea Naşterii Domnului, postul mare, Paştele, Rusaliile.

O a patra etapă vizează pregătirea unui angajament în comunitate, bazat pe relaţia cu Dumnezeu şi sensul comunităţii. Este necesar să se insiste acum asupra ideii de viitor a credinţei catehizaţilor, să se pună accentul pe un angajament progresiv în comunitate, prin diverse slujiri la biserică, de la înscrierea în diverse mişcări de tineret şi până la lucrări fizice (zugrăvit, curăţenie, tâmplărie), existând o multitudine de posibilităţi. Acestea pot deveni, alături de rugăciune, calea spre un angajament progresiv în numele lui Cristos şi a descoperirii vocaţiei personale. Întâlnirile periodice ajung şi ele să aprofundeze noi elemente ale credinţei.

O ultimă etapă priveşte pregătirea efectivă pentru primirea sacramentului confirmării, al euharistiei sau conştientizarea iniţierii creştine trăite la botez. Întâlnirile sunt mai puţin frecvente în ultimul an, dar mai lungi, pentru o mai bună aprofundare a reflecţiei. Temele de discuţie sunt esenţiale: creştinismul, viaţa creştină azi, Biserica, Isus Cristos, Dumnezeu, misiunea, fiecare întâlnire fiind animată de către o persoană diferită - un preot, o călugăriţă, o personalitate. Înainte de ceremonia propriu-zisă, tinerii vor participa la două zile de exerciţii spirituale pentru a reflecta la acest moment şi la implicaţiile sale.

Momentul propriu-zis al celebrării poate presupune o animaţie specială, realizată de tineri - cântece, expunerea unui panou cu poze, prezentarea unui montaj cu diapozitive, realizarea unui interviu.

Un astfel de parcurs catehetic s-ar putea propune în parohiile noastre adolescenţilor şi tinerilor care au primit în copilărie sacramentele iniţierii creştine şi au nevoie de a conştientiza valenţele lor şi aceasta înainte ca ruptura de Biserică să se producă iremediabil. O astfel de însoţire din partea comunităţii bisericeşti este un mod de a-şi exercita maternitatea faţă de fiii săi.