CATEHEZĂ

Cateheza a IX-a:
Transmiterea Revelaţiei divine (II)

Motto: "Pentru ca Evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă şi vie în Biserică, apostolii i-au lăsat urmaşi pe episcopi, încredinţându-le propria misiune de a învăţa" (Conciliul Vatican II, Dei Verbum, art. 7).

Introducere

Probabil că nu există multe probleme la fel de aprig dezbătute precum transmiterea credinţei creştine prin "Tradiţia" reprezentată de Suveranul Pontif şi de episcopii aflaţi în comuniune cu el. Declanşată încă din epoca marilor erezii cristologice (secolele III - VI d. C.), cu referire la episcopii eretici care profesau concepţii ce au fost condamnate de Conciliile ecumenice, dezbaterea s-a accentuat în epoca schismei dintre Apusul şi Răsăritul creştin; după iscarea reformei protestante (sec. XV d. C.) a căpătat proporţii neaşteptate. Astfel, deşi catolicii recunosc succesiunea apostolică şi validitatea episcopatului ortodox, nu este valabilă şi reciproca: se pare că în ultima vreme tot mai mulţi clerici, călugări şi credincioşi ortodocşi contestă - din diferite motive - succesiunea apostolică catolică şi autoritatea pontificală. Iar în ce priveşte lumea (neo)protestantă, lucrurile sunt şi mai categorice: nerecunoscând decât validitatea Sfintei Scripturi, pe care o interpretează deformat, urmaşii lui Luther şi Calvin neagă complet succesiunea apostolică episcopală. Iată deci de ce trebuie să cunoaştem temeliile autorităţii episcopale, dar, mai ales, trebuie să înţelegem valoarea şi importanţa acestei succesiuni.

Cuprins

Să începem cu câteva definiţii. După pr. Ioan Tamaş, termenul "episcop" (care provine din limba greacă, episkopos, şi înseamnă "cel ce supraveghează") are următoarele semnificaţii: "Persoana care a primit sacramentul sfintei Preoţii în gradul episcopatului. În virtutea consacrării sale sacramentale şi a comuniunii ierarhice cu Capul şi cu membrii Colegiului episcopal, episcopul este constituit membru al acestui Colegiu. Pus în fruntea unei Biserici particulare (dieceză), el îndeplineşte acolo, în numele lui Cristos, oficiul (primit prin consacrare) de a sfinţi, de a învăţa şi de a conduce sau de a păstori. Ca urmaş al apostolilor şi ca membru al Colegiului episcopal, episcopul ia parte la responsabilitatea apostolică şi la misiunea întregii Biserici sub autoritatea papei, succesorul sfântului apostol Petru (cf. CBC 1594)" (Mic dicţionar creştin catolic, Iaşi, 2001, p. 102).

Din articolul lui A. Van Hove din Catholic Encyclopedia (New York, 1907, www.newadvent.org), aflăm următoarele: episcopatul este o instituţie dumnezeiască, a cărei principală misiune constă în păstorirea poporului creştin sub autoritatea suveranului pontif. Episcopii sunt succesori ai apostolilor.

Un alt text deosebit de important unde vedem valoarea episcopatului în contextul ierarhiei bisericeşti esta articolul 41 din constituţia Sacrosanctum Concilium: "Episcopul trebuie să fie considerat ca Marele Preot al turmei sale: de el depinde şi de la el decurge într-o anumită măsură viaţa credincioşilor săi în Cristos" (art. 41). În contextul lumii (post)moderne, o asemenea viziune asupra relaţiilor inter-umane, fie ele şi plasate într-un context religios, pare deseori anacronică, revolută. Este deci firesc să ne întrebăm, cel puţin spre edificarea noastră, dar şi cu conştiinţa că suntem datori să lămurim aceste lucruri celor care nu le cunosc sau înţeleg, care anume este temeiul viziunii ierarhice asupra lumii din fragmentul conciliar citat (şi din cele similare). Cu alte cuvinte, de ce este episcopul "Mare Preot" al unei turme căreia îi apare ca fiind superior? De ce se afirmă că de el depinde şi din el decurge viaţa noastră de credinţă?

Pentru a răspunde unor asemenea întrebări, vom apela la unul dintre autorii sacri ai Tradiţiei noastre: marele doctor mistic Dionisie Areopagitul. Înconjurat de o aură de mister apofatic (nu se cunosc exact identitatea şi perioada vieţii sale), el ne-a lăsat câteva scrieri, dintre care vom cerceta astăzi două: Ierarhia cerească şi Ierarhia bisericească (în traducerea Părintelui Dumitru Stăniloae: Dionisie Areopagitul, Opere complete, Bucureşti, Editura Paideea, 1996). Dar mai întâi să explicăm, pe scurt, de ce apelăm la un autor vechi de peste 1600 de ani (se pare, totuşi, că a trăit în secolele III - IV d.Cr.)?

În primul rând, în Directoriul general pentru cateheză aprobat de Papa Ioan Paul al II-lea în august 1997 (traducere în limba română de Dionisie Şinca, Bucureşti, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001), este subliniat faptul că ultima perioadă (de după anul 1971) a "repus în valoare învăţăturile Părinţilor Bisericii şi a favorizat o înţeleaptă revenire la catehumenatul antic". În al doilea rând, într-un text emis de Congregaţia pentru Educaţia Catolică - care a fost promulgat, sub semnătura prefectului său, Cardinalului William Baum, în 1989 - şi intitulat Studiul Sfinţilor Părinţi în formarea preoţească (traducere în limba română de Pr. William Bleiziffer, Iaşi, Editura Presa Bună, 2003), se fac afirmaţii valabile inclusiv pentru noi, creştinii laici: "O privire de ansamblu asupra diverselor etape ale istoriei teologiei relevă faptul că niciodată reflecţia teologică nu a renunţat la prezenţa pe care sfinţii părinţi o indicau şi o garantau. Ba mai mult, ea a avut mereu conştiinţa vie că în sfinţii părinţi există ceva ce continuă să supravieţuiască şi să reziste trecerii timpului. După cum s-a exprimat referitor la această problemă Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, din seva preluată de la sfinţii părinţi, Biserica mai trăieşte astăzi; pe structurile stabilite de primii ei constructori este şi astăzi edificată, în bucuria şi în durerea drumului său şi a frământărilor cotidiene " (op. cit., articolul 2).

Să revenim la Dionisie Areopagitul. Mai întâi, vom reţine că Dionisie, într-un act noetic de contemplaţie smerită, porneşte în elaborarea tratatelor sale de sus în jos, de la Creator spre creaturi, de la Dumnezeu spre fiinţele spirituale şi oameni. Astfel, mai întâi se ocupă de ierarhia cerească, despre care ne spune că este structurată triadic: după Sfânta Treime - Dumnezeu însuşi, urmează prima triadă a creaturilor spirituale: Serafimii, Heruvimii şi Scaunele (sau Tronurile). A doua triadă este compusă din Domnii, Puteri şi Stăpâniri, iar a treia din Începătorii, Arhangheli şi Îngeri. Desigur, trebuie să reţinem faptul că Dionisie a tematizat ierarhic doar o parte a făpturilor spirituale, anume acelea care sunt cel mai des atestate în Sfânta Scriptură. Această schemă triadologică are o carieră interminabilă în istoria teologiei creştine. După cum arată profesorul Andrei Pleşu (în Despre îngeri, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 283), ea fost preluată - de exemplu - de angelicul doctor Thoma d'Aquino.

Ceea ce ne interesează însă pe noi acum este una dintre primele definiţii ale ierarhiei la Dionisie:

"Ierarhia este, după mine, o sfinţită rânduială şi ştiinţă şi lucrare asemănătoare, pe cât e cu putinţă, modelului dumnezeiesc şi înălţată spre imitarea lui Dumnezeu prin luminările date ei de la Dumnezeu. (...) Ierahia desăvârşeşte prin slujirea cea mai dumnezeiască, potrivit ei, în mod armonios, chipul celor ce participă la cele săvârşite.

Deci scopul ierarhiei este asemănarea şi unirea cu Dumnezeu, pe cât e cu putinţă, avându-l pe El drept călăuzitor în sfânta ştiinţă şi lucrare. Căci, privind neclintit spre frumuseţea lui atotdumnezeiască, ea se face întipărită de El în părtaşii ei ca unii ce sunt dumnezeieşti, ca în nişte oglinzi atotstrăvezii şi nepătate, primitoare ale strălucirii luminii începătoare şi dumnezeieşti; (...)

Deci cel ce spune ierarhie, numeşte în general o anumită rânduială sfântă, un chip al frumuseţii dumnezeieşti, săvârşind în sfintele trepte ierarhice taina iluminării proprie ei şi asemenea făcându-se căpeteniei ei, pe cât îi este îngăduit. Căci desăvârşirea fiecăruia din cei chemaţi în ierarhie constă în a fi fost înălţat la imitarea lui Dumnezeu, pe măsura lui. (...) rânduiala ierarhiei constă în a se curăţi unii pe alţii şi a se lumina unii şi a lumina pe alţii, în a se desăvârşi unii şi a desăvârşi pe alţii, fiecăruia i se cuvine să imite pe Dumnezeu în modul lui propriu" (op. cit., pp. 19 - 20).

Constatăm deci câteva idei principale:

1) Ierarhia este derivată din însăşi structura de profunzime a creaţiei orânduite de Creator;

2) Ierarhia este un mod de transmite, din aproape în aproape, lumina dumnezeiască de sus în jos, în cascade, prin oglindire;

3) Ea are ca scopuri principale expurgarea (purificarea) de păcate şi desăvârşirea;

4) Principiul ei este acela al imitaţiei lui Dumnezeu, care este modelul, prototipul întregii creaţii, omul fiind în special creat "după chipul şi asemănarea" lui Dumnezeu.

Ierarhia cerească este, simbolic vorbind, simbolizată de ierarhia bisericească. Iată cum exprimă Dionisie acest lucru: "(...) începătorul desăvârşirii ne-a rânduit preacucernica ierarhie bisericească, învrednicind-o de imitarea mai presus de lume a ierarhiei cereşti, ca pe una ce înfăţişează ierarhiile nemateriale amintite în chipuri materiale şi forme compuse, pentru ca, potrivit cu noi înşine, să fim ridicaţi de la chipurile preasfinte spre înălţimile şi asemănările simple şi lipsite de chipuri" (op. cit., pp. 15 - 16). Motivul acestei simbolizări a ierarhiei nevăzute de către ierarhia văzută e simplu şi clar: trăind în trup, noi nu putem ajunge la cele nevăzute decât pornind de la cele materialnice, văzute. În acest caz, ierarhii, preoţii noştri sunt simboluri vii, singurii care ne pot conduce la asemănarea cu Dumnezeu. Structurii triadice celeste îi corespund cele trei trepte, sau stări ale ierarhiei ecleziastice, fie că ne referim la episcopi, preoţi şi diaconi (în sens strict sacerdotal), fie că ne referim la episcopi, clerici (aici intrând atât preoţii cât şi diaconii) şi laici (în sensul întregului popor creştin).

Acum, referindu-se la ierarhia bisericească, Dionisie arată mai întâi că starea preoţească (sacramentală) este superioară, într-un anumit sens, condiţiei umane: "(...) El... ne dăruieşte puterea sfântă a preoţiei dumnezeieşti. Iar prin această putere păşind la lucrarea preoţiei, ne facem mai apropiaţi de fiinţele cele mai presus de noi, asemănându-ne cu sfânta lor aşezare statornică şi neschimbată. Şi prin aceasta, privind la însăşi fericita dumnezeire a lui Isus şi primind cu sfinţenie cunoştinţa celor văzute şi însuşindu-ne ştiinţa lor cea mistică, vom putea să ne facem sfinţiţi, asemănători luminii, lucrători ai celor dumnezeieşti, desăvârşiţi şi desăvârşitori" (op. cit., p. 71).

Ierarhia este fotonică, adică luminoasă. Ea poartă lumina harului şi o transmite mai departe, către cei de jos, care doar astfel capătă capacitatea de a se ridica spre cele de sus, spre sfinţenie. Imaginea concretă o avem, de exemplu, în Vechiul Testament, când Moise este în postura sacerdotului singurul care poate urca pe muntele Sinai, celorlaltora fiindu-le interzis - sub ameninţarea morţii - accesul pe munte. Interpretând această reprezentare biblică, în De vita Mosis, Sfântul Grigore de Nyssa arăta că este vorba despre preot (sau teolog) care urcă pe culmea mistică a unirii cu Dumnezeu. Ceilalţi primesc sfinţenia prin intermediul preotului. Practic, întreaga tradiţie patristică, prin autori ca Dionisie Areopagitul, Sfinţii Grigore de Nyssa, Ioan Gură de Aur, Ambrozie al Milanului, Augustin sau Efrem Sirul, subliniază definitiv caracterul eminamente contemplativ al sacerdoţiului. Orice altă funcţie este, în ceea ce-i priveşte pe membrii "ordinului sacru", cum spune Dionisie, subordonată strict celei contemplative. Preotul este cel care face legătura dintre Cer şi Pământ, dintre Dumnezeu şi oameni, dintre cele nevăzute şi lumea vizibilă. Fără preoţi totul s-ar prăbuşi în haos. Nu spunem lucruri mari! Dionisie, ca să ne întoarcem la autorul nostru principal, subliniază ferm că: "Ierarhia întreagă este, după sfânta noastră predanie, raţiunea întreagă a tuturor celor supuse ei sau cuprinderea cea mai generală a celor sfinte ce ţin de ierarhie. Deci ierarhia cea bisericească pentru noi este numită şi este lucrarea care recapitulează (cuprinde) toate cele sfinte. Prin ea dumnezeiescul ierarh sfinţeşte pe cei ce participă la toate lucrările preasfinte ce-i aparţin, ca unele ce poartă numele ierarhiei. Căci, precum cel ce a spus ierarhie a indicat deodată toată orânduirea celor sfinte, aşa, cel ce spune ierarh indică pe bărbatul îndumnezeit şi dumnezeiesc, cunoscător a toată sfinţita ştiinţă, în care se desăvârşeşte şi se cunoaşte în chip curat toată ierarhia unită cu el. Începutul acestei ierarhii este izvorul vieţii, fiinţa bunătăţii, Treimea, cauza unică a celor ce sunt, din care ele au şi existenţa şi existenţa cea bună, pentru bunătatea ei" (op. cit., p. 72).

Deşi ar merita, poate, să vorbim şi să prezentăm mult mai pe larg viziunea lui Dionisie Areopagitul, ne vom opri aici, spre a ne apleca din nou asupra textului de la Conciliul Vatican II, din constituţia Sacrosanctum Concilium, despre structura ierarhică a vieţii liturgice şi pastorale în diecezele şi parohiile catolice. Deci, mai întâi, pricepem de ce episcopul este "Marele Preot al turmei sale: de el depinde şi de la el decurge într-o anumită măsură viaţa credincioşilor săi în Cristos". Pentru că lumina dumnezeiască a harului vine numai prin el şi prin preoţii numiţi de el, care-l reprezintă în mijlocul credincioşilor acolo unde el nu poate fi fizic prezent. Imaginea cascadelor de lumini care se revarsă de la Dumnezeu spre oameni prin ierarhiile cereşti, apoi prin cele pământeşti, este de o perfectă actualitate în acest caz. De aici decurge, în consecinţă, marea responsabilitate pe care o avem faţă de dieceză, faţă de episcop, faţă de unitatea turmei sub autoritatea arhipăstorilor şi a păstorilor ei.

Concluzii

Perspectiva pe care ne-o oferă marele Catehism catolic asupra transmiterii Revelaţiei divine este una bazată pe continuitatea dintre Cristos, apostoli, episcopi şi preoţi. Practic, înţelegem că viziunea aceasta pune un accent deosebit pe relaţiile dintre oameni, pe continuitatea naturii umane concretizată în lanţul viu al persoanelor ce transmit harul dumnezeisc de la Cristos întrupat, răstignit mort şi înviat până la Cristos cel de la sfârşitul istoriei, care va veni să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi.