CATEHEZĂ

Cateheza a VII-a:
Revelaţia divină. Mântuitorul Isus Cristos

Motto: "(...) orice duh care îl mărturiseşte pe Isus Cristos venit în trup este de la Dumnezeu" (1 Ioan 4, 2).

Introducere

Recitind textul despre natura Revelaţiei divine din articolul 2 al constituţiei Dei Verbum, vedem că centrul acestei revelaţii îl reprezintă Persoana divino-umană a Mântuitorului Isus Cristos, Cuvânt dumnezeiesc, unic, desăvârşit şi definitiv, rostit către noi de Tatăl ceresc. Cine este, de fapt acest Cuvânt? Ce ne învaţă Biserica despre El? Cum îl putem cunoaşte cu adevărat?

Încercând să medităm asupra prezenţei reale a lui Isus Cristos printre contemporanii săi, punându-ne noi înşine în postura acelora, ne putem da seama cât de dificil este să gândim această situaţie incredibilă: o persoană din imediata noastră apropiere este şi om şi Dumnezeu! De fapt, cine este Isus Cristos?

Cuprins

Un prim lucru pe care trebuie să îl conştientizăm: "Nu este dat ochilor trupeşti, ci numai spiritualibus oculis de a-l cunoaşte pe Isus" (Sfântul Ambroziu al Milanului, citat de părintele prof. dr. Eduard Ferenţ, în Cristologia. Isus Cristos, cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului, Iaşi, Editura Presa Bună, 1998, p. 1). Un al doilea aspect important: ne vom călăuzi după învăţătura Bisericii, evitând, deocamdată, opiniile teologice ale anumitor gânditori particulari.

Cristologia, adică acea parte a teologiei care se ocupă, în exclusivitate, cu învăţătura despre Mântuitorul Isus Cristos, îşi are bazele în textele Noului Testament, şi a început să se formeze tot mai detaliat prin Sfântul Ignaţiu de Antiohia (sec. II după Cristos), urmat de Sfinţii Iustin Martirul şi Filosoful (sec. II), Irineu din Lyon (sec. II - III) şi Hippolit al Romei (sec. III).

Prima mare formulă dogmatică oficială a Bisericii este promulgată la Conciliul din Niceea (mai exact, în data de 19 iunie 325), unde Părinţii Conciliari au declarat că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, este homoousion - consubstanţial, de o fiinţă - cu Tatăl. Expresia se pare că îi aparţinuse Sfântului Atanasie cel Mare, după ce, iniţial, fusese folosită într-un sens alterat de Paul din Samosata (sec. III). Oricum, învăţătura lui Arie (preot din Alexandria, 256 - 336 d. Cristos), care afirmă că Fiul "a avut un început, acela al creaţiei" (pr. prof. dr. Eduard Ferenţ, op. cit., p. 307), negând deci firea dumnezeiască a Mântuitorului, a fost condamnată definitiv în Biserica apostolică.

Un al doilea moment critic îl reprezintă controversa iscată de preotul Nestorius din Antiohia (sec. V), care neagă faptul că Isus Cristos s-a născut din Fecioara Maria, că a suferit şi a murit, respingând, de fapt, întruparea Mântuitorului în realismul ei deplin. Problema lui Nestorius era aceea că nu distingea conceptul de "natură" de cel de "persoană", el văzând în Cristos două persoane, fapt care anula unitatea Mântuitorului. Sfântul Chiril al Alexandriei îl reprezintă pe Papa Celestin I la Conciliul de la Efes (431), unde se afirmă că Fiul etern al Tatălui este acela care s-a născut din Fecioara Maria, care este, pe drept cuvânt, "Mama lui Dumnezeu" (gr. theotokos).

Arhimandritul Eutihie din Constantinopol provoacă o nouă criză teologică, susţinând următoarele: "Eu mărturisesc că Domnul nostru a fost în două naturi înainte de unire, dar, după unire, eu mărturisesc o singură natură" (pr. prof. dr. Eduard Ferenţ, op. cit., p. 341). Inspirat de învăţătura marelui Papă sfânt Leon cel Mare, care fixează doctrina ortodoxă în celebra sa epistolă către Episcopul Flavian al Constantinopolului, Conciliul de la Calcedon (451 d. Cristos) îl mărturiseşte pe Cristos ca fiind "cunoscut în două firi în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit; nefiind niciodată anulată deosebirea celor două firi din cauza unirii lor, ci, dimpotrivă, păstrându-şi fiecare însuşirea caracteristică, reunite împreună într-o singură persoană (gr. prosopon) şi un singur ipostas, nu ca şi cum Cristos ar fi împărţit sau despărţit în două persoane, ci unul şi acelaşi este fiul, Unul-Născut Dumnezeu, Cuvântul, Domnul Isus Cristos" (pr. prof. dr. Eduard Ferenţ, op. cit., p. 346).

În fine, ultima mare criză din epoca patristică îl are ca protagonist pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, cel care se opune ereziei monotelite susţinută de Patriarhul Constantinopolului, Sergiu, care afirma că voinţa umană a lui Isus era absorbită - gr. ektexis - de voinţa sa divină. Cu alte cuvinte, în Isus Cristos nu sunt două voinţe ci una singură; un mod de a nega implicit distincţia dintre cele două firi - divină şi umană - ale sale. În anul 649, sfântul Papă Martin I, prieten şi susţinător al marelui Maxim Mărturisitorul, convoacă Conciliul local de la Lateran, unde este condamnată erezia monotelită. Ulterior, Conciliul ecumenic al III-lea de la Constantinopol reînnoieşte condamnarea în 680-681, afirmând că: "În Cristos sunt două voinţe naturale fără amestec, fără diviziune, fără schimbare, fără separare" (pr. prof. dr. Eduard Ferenţ, op. cit., p. 356).

Concluzii

Dacă ar fi să alegem o definiţie care să exprime, concluziv, tot ceea ce am afirmat mai sus, ea ar fi următoarea: în unica Persoană a Mântuitorului Isus Cristos sunt unite, fără a se confunda, cele două firi (sau "naturi") ale sale. Cea omenească, deplină şi dotată cu voinţă proprie, şi cea divină, de asemenea deplină şi cu voinţă proprie. Unite fără amestec, distincte fără separaţie, ele se află integrate armonios în Cuvântul Cel Viu al lui Dumnezeu, făcut om, răstignit, mort şi înviat spre mântuirea noastră. Iată adevărul esenţial al credinţei noastre, conţinutul cel mai profund al întregii Revelaţii iudeo-creştine. Ce relevanţă are pentru fiecare dintre noi acest adevăr? Cât de concret îl trăim? De ce au luptat până la jertfa propriei vieţi atâţia sfinţi şi sfinte ale Bisericii apostolice pentru a-l păstra şi apăra? Răspunsul, cel puţin la un prim nivel de înţelegere, e clar: pentru că de acest adevăr de credinţă atârnă mântuirea noastră. Aceasta e deci miza centrală: mântuirea sufletelor. Cu alte cuvinte, aceasta este "miza" Revelaţiei dumnezeieşti: mântuirea. Iată un motiv suficient de puternic pentru a ne consacra şi mai serios aprofundării adevărurilor de credinţă, pentru a ne dedica şi mai consecvent misiunii de a transmite crezul creştin tuturor celor care fie nu îl cunosc, fie nu vor să îl accepte. Dar cum îl putem cunoaşte mai bine? Anticipând viitoarele cateheze, vom spune doar atât: Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Magisteriul viu al Bisericii sunt cele mai importante surse de cunoaştere ale lui Dumnezeu însuşi.