CATEHEZĂ

Cateheza a VI-a:
Revelaţia divină. Dumnezeu şi omul

Motto: "Dumnezeu s-a revelat pe deplin trimiţându-l pe propriul său Fiu, în care şi-a statornicit Legământul pentru totdeauna. Acesta este Cuvântul definitiv al Tatălui, aşa încât nu va mai exista altă Revelaţie după El" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 73).

Introducere: Dei Verbum

Promulgată în data de 18 noiembrie 1965, în cadrul celei de-a noua sesiuni publice a Conciliului Vatican II, după ce a fost votată cu o majoritate de 2344 voturi pentru şi 6 împotrivă, Constituţia Dogmatică despre revelaţia divină Dei Verbum reprezintă axul teologic al învăţăturilor conciliare. Această constituţie a Bisericii se află la temelia capitolului al II-lea din Catehismul Bisericii Catolice, dedicat Revelaţiei lui Dumnezeu (art. 51-73). Să ne reamintim ce anume afirma Papa Ioan Paul al II-lea referindu-se la acest document:

"Constituţia dogmatică Dei Verbum a plasat cu o conştiinţă reînnoită Cuvântul lui Dumnezeu în centrul vieţii Bisericii. Această centralitate provine din percepţia mai vie a unităţii dintre Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Cuvântul lui Dumnezeu, care este păstrat viu prin credinţa poporului sfânt alcătuit din credincioşii călăuziţi de Magisteriu, solicită într-o măsură egală fiecăruia dintre noi să îşi asume propria responsabilitate pentru a păstra intact procesul transmiterii"[1].

Subliniind centralitatea Cuvântului dumnezeiesc în viaţa Bisericii, Papa Ioan Paul al II-lea se baza pe structura documentului în discuţie, care, din şase capitole, dedica patru Sfintei Scripturi: capitolul III - "Inspiraţia divină şi interpretarea Sfintei Scripturi", capitolul IV - "Vechiul Testament", capitolul V - "Noul Testament" şi capitolul VI - "Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii". Primele două capitole ale constituţiei Dei Verbum sunt consacrate Revelaţiei şi transmiterii ei, ele fiind alcătuite din mai multe articole tematice. Pentru a putea reţine cât mai bine conţinutul acestui important document dogmatic îl vom aborda în două întâlniri succesive: cea de azi, în care vom discuta doar primele două capitole consacrate revelaţiei divine, şi întâlnirea următoare, în care vom analiza învăţătura despre Sfânta Scriptură din acest document.

Cuprins

Introducerea constituţiei Dei Verbum ne arată de ce este atât de importantă fixarea de către Conciliul Vatican II a învăţăturii despre revelaţia divină: "pentru ca, prin vestirea mântuirii, lumea întreagă auzind să creadă, crezând să spere şi sperând să iubească"[2]. Bazându-se pe concepţia Sfântului Augustin, Dei Verbum pare a fi ecoul inclusiv al învăţurii Sfântului Maxim Mărturisitorul, care arăta şi el că ţinta credinţei creştine este iubirea cea dumnezeiască. Articolul 2, "Natura şi obiectul Revelaţiei", ne lămureşte unul dintre aspectele cele mai importante ale problemei: care anume este conţinutul Revelaţiei creştine. Iată-l: "(...) prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască (cf. Ef 2, 18; 2 Pt 1, 4). Prin această Revelaţie, Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1, 15; 1 Tim 1, 17), în belşugul iubirii Sale, Se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33, 11; In 15, 14-15) şi intră în relaţie cu ei (cf. Bar 3, 38) pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu El"[3]. Exprimat cu maximă claritate, Adevărul fundamental al credinţei noastre se referă, deci, la restaurarea relaţiei dintre firea omenească şi firea dumnezeiască prin Persoana divino-umană a Mântuitorului Isus Cristos, posibilă prin iubirea dumnezeiască. Astfel, Dumnezeu însuşi coboară între oameni cărora li se adresează ca unor prieteni, chemându-i şi primindu-i la împărtăşire cu El. "Această economie a Revelaţiei se împlineşte prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârşite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief şi confirmă învăţătura şi realităţile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conţinut în ele. Însă profunzimea adevărului dezvăluit prin Revelaţie, atât despre Dumnezeu cât şi despre mântuirea omului, ne străluceşte în Cristos, care este Mijlocitorul şi, în acelaşi timp, plinătatea întregii Revelaţii"[4].

Dar dacă Isus Cristos este Revelaţia ultimă şi deplină, acest fapt indică o pregătire, o dinamică a istoriei către acest punct maxim al ei, vizibilă în evenimente anterioare. Articolul 3 "Pregătirea revelaţiei evanghelice" e consacrat acestei pregătiri. Nu e uitat nici un moment crucial anterior Întrupării: revelaţia primordială, edenică, făcută protopărinţilor, apoi căderea şi ridicarea lor însoţită de făgăduinţa răscumpărării, chemarea lui Abraham, învăţătura transmisă prin Moise şi profeţi care au vestit venirea Domnului făgăduit şi au pregătit calea Evangheliei. Acest tablou, ce concentrează esenţa istoriei universale, e împlinit prin Isus Cristos despre care, în articolul 4, ni spune că "desăvârşeşte Revelaţia": "Prin toată prezenţa şi manifestarea Sa, prin cuvinte şi fapte, prin semne şi minuni, dar mai ales prin moartea Sa şi prin glorioasa înviere din morţi şi, în sfârşit, prin trimiterea Duhului adevărului, El împlineşte şi desăvârşeşte Revelaţia şi o întăreşte cu mărturia divină: Dumnezeu este cu noi pentru a ne elibera de întunericul păcatului şi al morţii şi a ne învia spre viaţa veşnică"[5].

Concluzii

Rezumând sintetic conţinutul catehezei de azi, consacrată învăţăturii despre Revelaţia divină din constituţia Dei Verbum, trebuie să reţinem următoarele. Revelaţia constă în faptul că prin Isus Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duh făcându-se părtaşi la firea dumnezeiască. Împlinită prin fapte şi cuvinte strâns legate între ele, Revelaţia este pregătită progresiv în istorie (Vechiul Testament) şi desăvărşită prin Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos (Noul Testament). Nu va mai exista, până la sfârşitul istoriei, o altă Revelaţie publică. Adevărurile revelate întregesc cunoaşterea prin lumina naturală a raţiunii. Revelaţia e transmisă prin Apostoli, apoi prin urmaşii acestora, episcopii, ea trebuind primită de toţi oamenii prin ascultarea credinţei. Conţinutul propovăduirii apostolice reprezintă Sfânta Tradiţie, strâns legată de Sfânta Scriptură. Cele două nu pot fi separate de Magisterul viu al Bisericii, căruia îi revine "misiunea de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis" şi care reprezintă funcţia de a învăţa a Papei şi a Episcopilor aflaţi în comuniune cu el, funcţie întemeiată pe infailibilitatea Suveranului Pontif, dar şi pe acea "carismă sigură a adevărului" pe care o au episcopii.

Revelaţia divină este răspunsul pe care, după căderea în păcatul originar, Dumnezeu l-a dat omului la toate nelinştile, angoasele, tulburările pricinuite de urmările păcatului. Dacă omul stă în faţa lui Dumnezeu prin ascultarea credinţei, acest lucru e posibil deoarece, mai întâi, Dumnezeu I s-a făcut cunoscut omului prin Revelaţia Sa veşnică.

Note
[1] Vezi conferinţa Suveranului Pontif susţinută la Congresul Internaţional pentru Aplicarea Orientărilor Conciliului Ecumenic Vatican II (duminică 27 februarie 2000), publicată pe site-ul oficial al Vaticanului: http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/speeches/documents/hf_jp-ii_spe_20000227_vatican-council-ii_fr.html. Citatul nostru este extras din articolul 5 al comunicării.
[2] Pentru citatele din documentele Conciliului Vatican II folosim ediţia românească din 1990: Conciliul ecumenic Vatican II. Constituţii, decrete, declaraţii, traducerea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Nyiregyhaza, 1990. Citatul este extras din articolul 1 al constituţiei (p. 207).
[3] Conciliul Ecumenic Vatican II, ed. cit., p. 207.
[4] Ibidem.
[5] Conciliul Ecumenic Vatican II, ed. cit., p. 208.