CATEHEZĂ

Cateheza a V-a:
Cred - credem. Omul şi Dumnezeu

Motto: "Credinţa este răspunsul omului dat lui Dumnezeu care i se revelează şi i se dăruieşte, aducând în acelaşi timp un belşug de lumină omului aflat în căutarea sensului ultim al vieţii sale" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 26).

Introducere: ascultarea credinţei

Ce înseamnă "cred"? Ce înseamnă "credem"? Ce presupun asemenea mărturii din partea credincioşilor creştini?

În faţa Adevărului suprem pe care Dumnezeu Însuşi a binevoit a ni-l dezvălui[1], singura atitudine conformă "dreptei credinţe" e ascultarea credinţei, definită în articolul 5 "Revelaţia trebuie primită cu credinţă" din constituţia Dei Verbum despre revelaţia divină, drept o "supunere deplină a minţii şi voinţei"[2]. Totodată, se arată că această supunere deplină a omului în faţa Dumnezeului Celui Viu nu e posibilă fără harul Său divin: "Pentru a oferi lui Dumnezeu această credinţă, omul are nevoie de harul Lui, care îi iese în întâmpinare şi îl ajută, precum şi de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt, care să-i mişte inima şi să i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minţii şi să-i facă «pe toţi să îmbrăţişeze şi să creadă cu bucurie adevărul»"[3]. Cu alte cuvinte, nu ajungem la Dumnezeu decât prin ascultarea credinţei, adeziune deplină a fiinţei noastre la Adevărurile revelate sprijinită intens de lucrarea Duhului Celui Sfânt. Adică: la Tatăl mergem prin Fiul călăuziţi de Duhul cel Sfânt.

Cuprins

Pentru a limpezi deplin problema cunoaşterii teologice înrădăcinată în credinţă, indicând modul în care trebuiesc evitate erezii precum raţionalismul sau fideismul, ultimul articol din primul capitol al constituţiei Dei Verbum ne arată, citând anumite articole de la Conciliul Vatican I, că "Dumnezeu, începutul şi sfârşitul a toate, poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create, prin lumina naturală a raţiunii umane" (cf. Rom. 1, 20); de asemenea, "cele ce, în lucrurile divine, nu sunt în sine de nepătruns pentru raţiunea umană pot fi cunoscute de către toţi chiar şi în condiţia actuală a neamului omenesc, cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare"[4]. Avem aici de-a face cu distincţia dintre cunoaşterea filosofică, definită ca acţiune a "luminii naturale a raţiunii umane", şi cunoaşterea teologică, întemeiată pe dezvăluirea de către Dumnezeu a Adevărului Său. Diferenţa dintre cele două niveluri ale cunoaşterii este mare. Dacă prima, umană, naturală, ne poate arăta, de exemplu, că Dumnezeu există, ea nu ne poate spune nimic despre Sfânta Treime sau despre Persoana divino-umană a Mântuitorului Isus Cristos. Cea de-a doua formă de cunoaştere, fundamentată pe lumina supranaturală a harului dumnezeiesc, e sigură şi desăvârşită. Astfel, după marele Catehism al Bisericii Catolice, articolul 157:

"Credinţa este sigură, mai sigură decât orice cunoaştere umană, pentru că se întemeiază pe însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, care nu poate minţi. Desigur, adevărurile revelate pot părea obscure raţiunii şi experienţei omului, dar «certitudinea pe care o dă lumina divină este mai mare decât aceea pe care o dă lumina raţiunii naturale» (Sf. Thoma D'Aquino, Summa Theologica, 2-2, 171, 5, ob. 3)"[5].

Să insistăm puţin asupra acestui ultim articol al constituţiei Dei Verbum. El arată clar cum pot fi evitate două dintre cele mai frecvente erori în materie de gnoseologie religioasă. Prima, cunoscută sub numele de raţionalism, constă în suprasolicitarea capacităţii raţiunii de a cunoaşte şi demonstra adevărurile de natură religioasă, revelate. Cu alte cuvinte, raţiunea umană este supremul şi unicul criteriu al adevărului, care nu are nevoie de lumina supranaturală a harului pentru a ajunge la credinţă. Reprezentând o eroare ce decurge, oarecum paradoxal, din logica internă a protestantismului, el a fost susţinut intens de gânditori moderni precum Immanuel Kant, fiind condamnat categoric de Papa Pius al IX-lea.

Eroarea opusă, fideismul, reprezintă, de asemenea, rezultatul unui exces. Însă, de această dată, e vorba de un exces ce suprasolicită credinţa, considerată singura modalitate ce poate permite omului să cunoască ceva despre Dumnezeu. În această perspectivă, lumina naturală a raţiunii e descalificată, singurul orizont posibil al Adevărului de credinţă fiind harul dublat de autoritatea bisericească. Evident, dintr-un asemenea punct de vedere nu mai poate fi posibilă convertirea cuiva care nu e creştin: practic, neavând parte de o raţiune ce-l poate conduce la descoperirea lui Dumnezeu, omul este tributar, în exclusivitate, încadrării sale în instituţia eclezială. Cunoscând diferite forme, fideismul a fost condamnat în repetate rânduri de diferiţi pontifi: Grigore al XVI-lea în secolul XIX, apoi Pius al IX-lea, în cursul aceluiaşi secol, a subliniat împotriva fideismului capacitatea raţiunii umane de ajunge la anumite adevăruri sigure în materie de religie şi morală. În fine, atât la Conciliul Vatican I cât şi - am văzut deja - la Conciliul Vatican II, e recunoscută această capacitate cognitivă a "luminii naturale a raţiunii".

De ce am ţinut să amintim aceste lucruri, referitoare la cele două erori, raţionalismul şi fideismul, care se opun doctrinei conciliare despre cunoaşterea Adevărului de credinţă? Pentru simplul motiv că le întâlnim foarte des în jurul nostru, susţinute de mulţi contemporani, care, din nefericire, nu o dată se consideră bun creştini deşi susţin aceste poziţii. Dacă raţionalismul e, mai ales, specific celor care exaltă, în afara Bisericii, capacităţile - pe care ei le cred nelimitate - ale raţiunii, fideiştii pot fi întâlniţi adesea chiar în Biserică. E vorba de acei oameni care, situându-se într-o perspectivă radical tradiţionalistă de gândire, consideră că în afara credinţei nu există nimic ce poate fi spus, nimic ce poate fi argumentat despre Dumnezeu, nemurirea sufletului şi alte asemenea subiecte. Astfel, ei "demisionează" din funcţia lor de transmiţători ai Revelaţiei, renunţând să-i călăuzească pe atei sau pe cei care au îndoieli în credinţă pe drumul sigur al Adevărului. Recunoscând valoarea "luminii naturale a raţiunii", a cunoaşterii filosofice (condiţie esenţială în buna formare a oricărui catolic), noi recunoaştem capacitatea oricărui om, fie el european, eschimos sau australian, de a înţelege, până la un punct, Adevărul. Ceea ce ar trebui să conducă la o atitudine ofensivă a noastră împotriva celor care neagă conţinutul acestui act cognitiv, nicidecum la o atitudine defensivă, lipsită de elan misionar.

Concluzii

Revelaţia constă în faptul că prin Isus Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duh făcându-se părtaşi la firea dumnezeiască. Împlinită prin fapte şi cuvinte strâns legate între ele, Revelaţia este pregătită progresiv în istorie (Vechiul Testament) şi desăvărşită prin Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos (Noul Testament). Nu va mai exista, până la sfârşitul istoriei, o altă Revelaţie publică. Adevărurile revelate întregesc cunoaşterea prin lumina naturală a raţiunii. Revelaţia e transmisă prin Apostoli, apoi prin urmaşii acestora, episcopii, ea trebuind să fie primită de toţi oamenii prin ascultarea credinţei. Aceasta este, de fapt, raportarea justă a omului faţă de "mesajul" pe care Dumnezeu a binevoit a i-l transmite, Revelaţia divină: credinţa, mărturia de credinţă. Astfel putem şi trebuie să spunem cu toată convingerea şi înţelegerea de care suntem capabili "Cred!", "Credem!".

Note
[1] În articolul 2 "Natura şi obiectul Revelaţiei", ni se spune că: "I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea Sa, să Se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei Sale (cf. Efes. 1, 9)" (Conciliul Ecumenic Vatican II, traducerea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Nyiregyhaza, 1990, p. 207).
[2] Conciliul Ecumenic Vatican II, p. 208.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 1993, p. 45.