CATEHEZĂ

Cateheza a IV-a:
Noi şi Catehismul Bisericii Catolice. Tezaurul credinţei

Motto: "Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură constituie un unic tezaur sacru al Cuvântului lui Dumnezeu, în care Biserica peregrină îl contemplă, ca într-o oglindă, pe Dumnezeu, izvorul tuturor bogăţiilor sale" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 97).

Introducere

Citind şi folosind ca îndrumar al credinţei noastre Catehismul Bisericii Catolice, este absolut firesc să ne întrebăm: ce conţinut are această lucrare? De unde provin toate învăţăturile cuprinse în ea? Ce reprezintă, luate în ansamblu, aceste învăţături? În Constituţia Apostolică Fidei depositum, promulgată în data de 11 octombrie 1992 de Papa Ioan Paul al II-lea în vederea publicării catehismului, citim chiar din primele rânduri ale introducerii următoarele cuvinte: "Păstrarea Tezaurului Credinţei (lat. fidei depositum) este misiunea pe care Domnul a încredinţat-o Bisericii sale şi pe care ea o împlineşte în toate timpurile". Dintr-o asemenea afirmaţie a Suveranului Pontif, dar şi din altele similare, desprindem cu claritate răspunsul la întrebările noastre de mai sus: Catehismul Bisericii Catolice este o operă a Bisericii care consemnează, spre îndrumarea şi educarea sufletelor, tocmai învăţăturile conţinute în acest tezaur al credinţei. Dacă vrem deci să înţelegem ce este catehismul, trebuie să lămurim, după puteri, sensul acestei expresii: "tezaurul credinţei".

În articolul 84 al catehismului ni se vorbeşte despre acest depositum fidei ca despre conţinutul sacru al Sfintei Tradiţii şi al Sfintei Scripturi: "«Tezaurul sfânt» al credinţei, cuprins în Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, a fost încredinţat de apostoli întregii Biserici. Aderând la el, întreg poporul sfânt, unit cu Păstorii săi, stăruie de-a pururi în învăţătura apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (...)".

Dacă vrem să înţelegem ce anume este "tezaurul credinţei", este deci necesar să discutăm semnificaţiile Sfintei Tradiţii şi ale Sfintei Scripturi, dar şi a Magisteriului viu al Bisericii. Vom face acest lucru folosind constituţia Dei Verbum despre Revelaţia divină.

Cuprins

Capitolul al II-lea, "Transmiterea Revelaţiei divine", din constituţia Dei Verbum, fixează câteva adevăruri de mare importanţă pentru noi. După ce, mai întâi, se arată că Cristos Domnul a vestit El însuşi Evanghelia, încredinţând această misiune Apostolilor care îi au ca urmaşi, până la sfârşitul istoriei, pe Episcopi, este subliniat faptul că "(...) această Sfântă Tradiţie şi Sfintele Scripturi ale celor două Testamente sunt oglinda în care Biserica peregrină pe pământ Îl contemplă pe Dumnezeu de la care primeşte toate, până când va ajunge să-L vadă faţă în faţă, aşa cum este (cf. 1 In 3, 2)". Ultimele trei articole ale capitolului II sunt dedicate, succesiv, Sfintei Tradiţii, relaţiilor dintre Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, şi, în fine, relaţiilor dintre Tradiţie şi Scriptură cu Biserica întreagă şi Magisteriul Viu.

Tradiţia Bisericii, constituită din "ceea ce a fost transmis de către Apostoli", "se dezvoltă în Biserică sub asistenţa Duhului Sfânt: înţelegerea lucrurilor şi cuvintelor transmise creşte prin meditarea şi studierea lor de către credincioşi, care le păstrează în inimă (cf. Lc 2, 19. 51), prin pătrunderea adâncă ce decurge din experienţa spirituală şi prin propovăduirea acelora care, odată cu succesiunea episcopală, au primit o carismă sigură a adevărului". Legate strând între ele, Sfânta Tradiţie şi Sfânta Biserică, "curgând din acelaşi izvor divin, devin, într-un fel, o unitate şi tind spre acelaşi scop. Într-adevăr, Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspiraţia Duhului dumnezeiesc, iar Sfânta Tradiţie transmite integral urmaşilor Apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredinţat Apostolilor de Cristos Domnul şi de Duhul Sfânt, pentru ca aceşti urmaşi, călăuziţi de lumina Duhului adevărului, să-l păstreze cu fidelitate, să-l explice şi să-l răspândească prin propovăduire; prin urmare, Biserica nu-şi dobândeşte certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. De aceea, atât Scriptura cât şi Tradiţia trebuie primite şi venerate cu egală iubire şi consideraţie". Având parte de acest "tezaur unic al cuvântului lui Dumnezeu încredinţat Bisericii" constituit din Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, este absolut necesară interpretarea corectă, ortodoxă, a acestuia. Ne aducem aminte că această exigenţă, a interpretării corecte a Cuvântului divin, a fost solicitată, implicit, încă din timpurile apostolice, atunci când apostolul Petru, de exemplu, în cea de a doua sa epistolă, avertiza asupra acelor învăţături din epistolele lui Paul "greu de înţeles", pe care "cei neînvăţaţi şi netemenici le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor" (2 Petru 3, 16). Este deci necesară o pregătire adecvată pentru lectura şi înţelegerea Sfintei Scripturi. Cine este însă autoritatea care ne poate garanta această pregătire? Răspunsul, de mare importanţă, pe care ni-l oferă constituţia Dei Verbum, este următorul:

"(...) misiunea de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredinţată numai Magisteriului viu al Bisericii, a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos. Acest Magisteriu nu este însă deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujeşte, învăţând numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască şi cu asistenţa Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu fidelitate şi ia din acest unic tezaur al credinţei tot ceea ce propune ca adevăr de credinţă revelat de Dumnezeu".

Ajunşi în acest punct, trebuie să reţinem "triunghiul de aur", după cum îi spunem noi, pe care se sprijină viaţa de credinţă a oricărui catolic: Sfânta Tradiţie, Sfânta Scriptură şi Magisteriul Bisericii. Ele "sunt atât de strâns legate şi asociate încât nu pot exista separat, şi toate împreună, fiecare în felul său, contribuie în mod eficace la mântuirea sufletelor, sub acţiunea aceluiaşi Duh Sfânt".

Concluzii

Vom reveni în catehezele dedicate surselor Revelaţiei asupra Sfintei Scripturi şi asupra Magisteriului, dar şi asupra Tradiţiei. Ceea ce trebuie să reţinem, deocamdată, este faptul că "tezaurul credinţei" este conţinut şi vehiculat de Tradiţie şi Biblie, iar autoritatea căreia îi revine, prin excelenţă, rolul de păstra şi transmite nealterat acest tezaur, este Magisteriul viu al Bisericii: "Biserica, în învăţătura, viaţa şi cultul său perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi, tot ceea ce crede" (Dei Verbum, art. 8).

Tot conţinutul "tezaurului credinţei", important pentru binele şi mântuirea sufletelor, este sistematizat cu o judiciozitate şi claritate remarcabile în Catehismul Bisericii Catolice, care, pe drept cuvânt, poate fi considerat "cartea secolului XX".