CATEHEZĂ

Cateheza a XXXVII-a:
"Cununa" revelaţiei iudeo-creştine: Sfânta Treime

Motto: "Credinţa tuturor creştinilor se întemeiază pe Treime" (Sf. Cezar de Arles)

Introducere

Astăzi, după 22 de cateheze dedicate articolelor teologice din Simbolul credinţei, încheiem secţiunea referitoare la învăţătura Bisericii Catolice despre Dumnezeu. Reluând sintetic întreaga învăţătură privitoare la Dumnezeul unic şi tripersonal pe care-l mărturisim, vom încerca să vedem ce semnificaţii poate avea pentru noi, credincioşii creştini, această doctrină. Înainte însă de a începe expunerea propriu-zisă, voi cita un fragment deosebit de frumos şi de profund ce aparţine unuia dintre cei mai importanţi Doctori ai Bisericii, Sfântul Grigore de Nazianz, fragment citat şi în Catehismul Bisericii Catolice (art. 256):

"Înainte de orice, păstraţi-mi acest preţios tezaur pentru care trăiesc şi mă lupt, cu care vreau să mor, care mă ajută să îndur orice suferinţă şi să dispreţuiesc orice plăcere: adică mărturisirea de credinţă în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Astăzi vi-l încredinţez vouă. (...) Vi-l dăruiesc drept însoţitor şi ocrotitor al întregii voastre vieţi. Vă dăruiesc o unică Dumnezeire şi Putere, Una în Trei şi cuprinzându-le pe cele trei în mod distinct. Dumnezeire fără deosebire de substanţă sau de natură, fără grad superior ce înalţă sau grad inferior ce coboară.(...) Din trei infinituri, infinita connaturalitate. Fiecare, considerat în sine, e Dumnezeu întreg (...) Dumnezeu - cele Trei Persoane laolaltă (...). Abia am început să meditez la unitate şi iată-mă cufundat în splendoarea Treimii. Abia am început să meditez la Treime, şi iată că unitatea mă îndestulează...".

Cuprins

Fiind vorba de piscul ştiinţei sacre, teologia, dogma Sfintei Treimi comportă o serie de dificultăţi şi subtilităţi care adesea o fac greu asimilabilă. De aceea, întotdeauna este necesar să înţelegem cât mai bine care anume sunt semnificaţiile antinomiei pe care o presupune, vorbind despre un Dumnezeu unic care, simultan, este trinitar. În această ordine de idei, reamintindu-ne învăţătura Bisericii care spune că noi, oamenii, suntem creaţi "după chipul şi asemănarea" lui Dumnezeu, trebuie să ne întrebăm cum anume reflectăm (sau cum putem reflecta) această învăţătură în vieţile noastre?

În primul rând, să reţinem că şi noi sunt purtătorii unei tainice naturi comune. Deşi neamul omenesc este alcătuit dintr-o multitudine de persoane, toate acestea - din trecut, prezent sau viitor - sunt înrădăcinate într-aceeaşi natură omenească unică. Dar ce implică această natură unică? Implică armonia, într-o relaţie de iubire tot mai desăvârşită, a întregului neam omenesc, după modelul Iubirii perfecte care reprezintă oceanul infinit al vieţii de sine a Sfintei Treimi. Fără a distruge identitea ontologică proprie fiecărei persoane - noi nu ne vom "topi" niciodată într-un tot nediferenţiat - am fost dintru început chemaţi la o vieţuire armonioasă.

Păcatul originar a antrenat, însă, întreg neamul omenesc într-o direcţei opusă celei dorite de Dumnezeu: în loc de a creşte în unitate, am început să ne războim unii cu alţii, "să ne mâncăm ca şerpii" - după cum afirma cândva Sfântul Maxim Mărturisitorul. Însă cel mai important lucru pe care l-am rănit grav prin acest păcat originar este iubirea. De fapt, iubirea e liantul care ne poate păstra într-o unire armonioasă. Fără ea, totul expodează fărămiţându-se. Nicăieri nu se vede mai bine acest fapt decât în relaţiile de cuplu.

Dumnezeu - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt - a creat lumea dintr-un preaplin de iubire. Dacă ne gândim la acele momente în care noi înşine resimţim o mare bucurie pe care dorim să o împărtăşim şi altcuiva, diferit de noi, putem înţelege că facem acest lucru într-un fel oarecum asemănător cu Dumnezeu însuşi, ale cărei Persoane se împărtăşesc în veşnicie dintr-o iubire perfectă, dorind în atotputernicia Sa să împărtăşească ceva din această Iubire perfectă altcuiva. Acest altcineva este creatura zămislită într-un chip inexplicabil ex nihilo.

Dacă ar urma consecvent gândul dumnezeiesc, oamenii ar trebui să ajungă la aceeaşi dorinţă sfântă, la acelaşi preaplin de iubire din care să vrea să împărtăşească şi altora: plinirea ar fi înfăptuită în cadrul cuplului creştin, unde soţii, din iubire, ajung să dorească să-şi împărtăşească bucuria altei făpturi, care este pruncul ce poate lua naştere în urma actului concret al iubirii lor dublat de iubirea dumnezeiască care intervine decisiv spre a-i dărui viaţa. Ce se întâmplă însă cel mai adesea cu noi? Lipsa iubirii ne conduce exact la atitudinea opusă: în loc să dorim să împărtăşim şi altora viaţa, fericirea, iubirea, ajungem să eliminăm aceste seminţe de lumină închizându-ne în egoismul nostru de nepătruns.

Pe de altă parte, nu numai familia, ci şi societatea în ansamblul ei, ar trebui să reflecte unitatea armonioasă dintre Persoanele dumnezeieşti. Conceptul cheie care desemnează unitatea socială a oamenilor a fost adesea utilizat şi teoretizat de Papa Ioan Paul al II-lea: solidaritate. Concret, dacă privim societatea românească de azi, puţine lucruri ne amintesc de solidaritate. Evident, lucrurile stau astfel pentru că, mai întâi, vieţile noastre reflectă prea puţin sau deloc Sfânta Treime. Cum ar putea societatea să-şi schimbe înfăţişarea dacă noi nu ne-o schimbăm?

"(...) chiar de pe acum suntem chemaţi să fim locuiţi de Preasfânta Treime: 'Dacă mă iubeşte cineva - spune Domnul -, va păzi cuvântul meu, iar Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face sălaş la el' (Ioan 14,23)" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 260). De fapt, prin sacramentele Botezului şi Mirungerii suntem deja locuiţi, în adâncul inimilor noastre, de Sfânta Treime. Problema decurge însă din nelucrarea poruncilor, fapt ce ţine închisă poarta inimii prin care Dumnezeu ar putea intra din miezul propriilor fiinţe în viaţa noastră de zi cu zi.

Concluzii

Aici dorim să atingem un ultim aspect al reflexelor pe care viaţa profundă de iubire a Sfintei Treimi le poate răsfrânge asupra noastră: cum anume se iubesc şi se poartă între ele Persoanele Sfintei Treimi? Nu ne putem imagina un răspuns complet la o asemenea întrebare; totuşi, ne putem gândi la o asemenea perfecţiune a comunicării şi comuniunii, în iubire, pe cât vedem că îi cere în rugăciunea sa Isus Tatălui: "Nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. Iar eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o, ca ei să fie una, după cum noi suntem una: eu în ei şi tu în mine, ca să fie desăvârşiţi în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, aşa cum m-ai iubit pe mine" (Ioan 17,20-23).