CATEHEZĂ

Cateheza a XXXVI-a:
Darurile Duhului Sfânt. Cincizecimea în viaţa noastră

Motto: "Dacă trăim prin Duh, să ne şi purtăm potrivit Duhului" (Galateni 5, 25).

Introducere

În cateheza anterioară am văzut cum anume Duhul Sfânt se află la originea şi la temelia Bisericii întemeiate de Mântuitorul Isus Cristos, iar în final am interpretat pilda celor zece fecioare spunând că acel conţinut al candelelor este Duhul Sfânt însuşi. Sunt, mai concret vorbind, darurile Duhului Sfânt care se sălăşluiesc în sufletul fiecărui creştin ce a primit botezul şi mirungerea. Astăzi vom încerca, după puteri, să aprofundăm aceste adevăruri de credinţă, cu atât mai mult cu cât ne aflăm într-o situaţie cu adevărat dramatică: vedem în jur puzderie de oameni care, deşi botezaţi şi înzestraţi cu aceste daruri spirituale, trăiesc pur şi simplu fără a le lua în seamă. Cum este posibil aşa ceva?

Una din călăuzele noastre pe parcursul acestei cateheze, care ne dă răspunsuri remarcabile la asemenea întrebări, e un mare Părinte spiritual al secolului al V-lea după Cristos: Sfântul Marcu Ascetul. La o întrebare ca cea de mai sus Marcu răspunde clar şi irevocabil: "(...) două sunt pricinile lucrării păcatului în noi: una lucrează pe măsura neîmplinirii poruncilor (dumnezeieşti - n.n.), iar cealaltă ne stăpâneşte cu putere datorită faptelor noastre rele de după botez". Totuşi cum se face că nu împlinim poruncile, pe de o parte, şi înfăptuim lucuri rele după botez, pe de altă parte? În cel mai autentic spirit creştin Sfântul Marcu lămureşte exemplar această chestiune: există trei duşmani neîmpăcaţi ai omului, ne spune el, care sunt Neştiinţa, Uitarea şi Nepăsarea spirituală. Toate aceste patimi ale sufletelor noastre ne războiesc neîncetat, cu atât mai mult cu cât ele au devenit sursele primare ale unor ideologii de o ferocitate nemaiîntâlnită în istorie, ideologii (ca cea marxist-leninistă) construite pe ignoranţa, necunoaşterea legii dumnezeieşti, pe uitarea îndatoririlor sacre şi pe nepăsarea faţă de poruncile lui Dumnezeu. Atacaţi din atâtea surse exterioare şi oprimaţi, am ajuns în situaţia de a nu mai şti exact ce înseamnă să fii creştin, ce înseamnă să trăieşti virtuţile şi morala evanghelice.

Dacă am face un test în bisericile noastre ne-am îngrozi: am afla nu numai că oamenii încalcă frecvent poruncile ci, mai mult, că nici nu ştiu care sunt acestea. Desigur, nu ne referim atât la poruncile bisericeşti înţelese într-un mod abstract, ci la porunci cu referire concretă la viaţa noastră de zi cu zi. Ca să fiu mai clar mă voi referi la un singur aspect: vestimentaţia. Vedem cu toţii care sunt modele vremii: cele cu un accent apăsat pus pe corp, pe dezvelirea sugestivă a anumitor părţi ale fizicului (în special la femei), totul purtând conotaţii erotice absolut transparente. Adesea vezi şi în biserici tinere sau tineri care sunt prinşi cu totul de aceste curente: dacă i-am întreba am afla că nici unul dintre ei nu ştie că purtându-se astfel lovesc şi nesocotesc grav virtuţile prudenţei, ale decenţei şi, în ultimă instanţă, darul evlaviei. Căci nu se cade nici să trezeşti pofte necurate în alţi oameni, nici să te expui pe tine însuţi posibilităţii de a păcătui prin felurite fapte ale trupului ce se opun Duhului.

În ciuda acestor lucruri evidente, foarte rar auzim în predici sau în cateheze învăţături despre asemenea aspecte ale degradării noastre. Să fie anacronice cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur care îşi învăţa credincioşii că: "Totul să-l arate pe creştin: mersul, privirea, îmbrăcămintea, glasul" (Comentarii la Matei, IV, VII)? Pentru mulţi credincioşi de astăzi, se pare că da. Însă acelaşi Sfânt Părinte ne spune şi de ce: "Aici în Biserică vorbeşte Dumnezeu şi oamenii nu vor să rămână nici câtăva vreme. Din pricina asta nu mai avem nici o părtăşie cu cerul, iar vieţuirea noastră creştină se mărgineşte numai la cuvinte" (Comentarii la Matei, I, VII).

Cuprins

Neştiinţa noastră vinovată se manifestă mai cu seamă în domeniul vieţii morale: nu ştim şi nu suntem învăţaţi poruncile, iar când ajungem la maturitate, împovăraţi de puzderie de păcate şi vicii, nu ştim cum să scăpăm de ele. Aşa se face că recidivăm mereu şi mereu în aceleaşi rele, prinşi ca într-o cuşcă de propriile slăbiciuni. Ne spovedim iar şi iar dar mereu avem sentimentul că nu s-a schimbat nimic. Cădem din nou şi o luăm de la început cu răutăţile. De ce? Pentru că nu este suficientă dezlegarea sacramentală: trebuie totodată să şi învăţăm să trăim cu adevărat creştineşte, practicând virtuţile şi ferindu-ne - cu prudenţă şi înţelepciune - de păcate.

Însă, realist vorbind, noi nu putem face nimic de unii singuri. Practic, firea noastră fiind grav afectată de păcatul originar, de concupiscenţă, fără Dumnezeu nu ne putem schimba singuri. De aceea s-a Întrupat Mântuitorul Isus Cristos: ca să repare tot ceea ce noi nu putem remedia. Şi ca să ne lase ca moştenire toate mijloacele necesare însănătoşirii şi mântuirii noastre: Sacramentele Sfintei Biserici. Dacă Botezul este "poarta" mântuirii, acest sacrament de iniţiere deschizându-ne drumul spre Ierusalimul ceresc, sacramentul Mirului este cel care ni-l oferă în dar pe însuşi cel care ne va călăuzi de-a lungul întregii noastre vieţi pământeşti: Duhul Sfânt. Ceea ce primim sunt aşa-numitele Daruri ale Sfântului Spirit. Care sunt aceste daruri? De aici începe, de obicei, ignoranţa multor creştini laici de azi. Nu sunt cunoscute darurile Duhului Sfânt. Fără această cunoaştere, cum ar putea fi ele păstrate, cultivate şi fructificate?

Dorind să punem o temelie solidă vieţii noastre spirituale, suntem datori mereu şi mereu să ne reamintim care anume sunt aceste daruri: "Darul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul ştiinţei şi al pietăţii, (...) duhul temerii de Dumnezeu" (Isaia 11,2-3). Să le luăm pe rând, folosind excelentul îndrumar de antropologie creştină care este monografia pr. Eduard Ferenţ, Noua făptură în Cristos Isus. Trăirea harului creator (Iaşi, Editura Sapientia, 2001).

Darul înţelepciunii "se caraterizează prin aceea că judecă toate în lumina raţiunilor sau cauzelor supreme ale fiinţei" (Pr. Ferenţ). Într-un anumit sens, Înţelepciunea divină este cel mai înalt dar al Duhului Sfânt, cel care susţine atât ştiinţa sacră, teologia, dar care orientează şi filosofia, ce se bazează pe lumina naturală a raţiunii şi înţelepciunii create. După cum arată Părintele Ferenţ, "darul înţelepciunii are drept cauză voinţa, dar esenţa sa stă în intelect, căruia îi aparţine funcţia de a judeca bine". Trebuie să reţinem şi care păcat anume i se opune: stultitia, adică îndobitocirea spirituală sau stupiditatea. Consecinţele sunt devastatoare: orbirea spirituală, slăbirea sensibilităţii morale, tâmpenia.

Darul înţelegerii "constă într-o intuiţie profundă a realităţilor dumnezeieşti" (Pr. Ferenţ). Pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi realităţile sale omul are nevoie în prealabil de un dar supranatural, gratuit, care-l dispune spre acest gen de cunoaştere. Este chiar darul înţelegerii. Dar el ne dă putinţa să ne aprofundăm credinţa, înţelegând ceea ce noi credem şi mărturisim. Dacă nu am înţelege, până la un punct, ceea ce credem, nici nu am putea mărturisi cu convingere şi tărie. Evident, viciul opus este orbirea minţii şi slăbirea simţului spiritual.

Darul ştiinţei, deşi înrudit cu cel al înţelegerii, ne dăruieşte posibilitatea de a formula despre adevărurile speculative şi practice ale credinţei concepte raţionale, care ne pot ajuta în cadrul formării şi educării noastre. "Prin această ştiinţă cel drept cunoaşte nu numai ceea ce trebuie să cunoască, dar este apt şi să-şi manifeste credinţa altora, atrăgând şi pe alţii la credinţă, ba chiar să-l învingă pe cel care îl contrazice" (Pr. Ferenţ). Pe de altă parte, acest dar ne ajută decisiv să pătrundem şi să folosim cuviincios lucrurile create, orânduindu-le. Tot ce vedem că se întâmplă prin poluare, de exemplu, este consecinţa vizibilă a pierderii acestui dar, care este înlocuit de neştiinţă cu privire la buna folosire a naturii.

Darul sfatului reprezintă, în principal, "acea dispoziţie stabilă şi puternică prin care ascultăm prompt de inspiraţiile Duhului Sfânt" (Pr. Ferenţ). De câte ori nu ne-am dorit ca Dumnezeu să ne lumineze într-o anumită privinţă? De câte ori nu am vrea ca El însuşi să ne spunem ce avem de făcut într-o situaţie care pare confuză şi fără ieşire? Pentru a-i asculta glasul avem acest har distinct al Duhului Sfânt; singura problemă este de a-l fructifica, de a-l face roditor în sufletele noastre.

Darul pietăţii este cristalizat sub forma unei juste şi depline împliniri a îndatoririlor noastre sacre faţă de Dumnezeu, Regele Universului şi al tuturor credincioşilor creştini. Cum spune părintele Ferenţ: "Cea mai înaltă formă a virtuţii dreptăţii este virtutea religiei, iar culmea religiei este virtutea pietăţii, care ne face să ne îndeplinim datoriile noastre faţă de Dumnezeu ca faţă de un părinte". Nucleu generator al nobleţii, pietatea ne permite ca nu numai faţă de Dumnezeu să ne purtăm respectuos ci şi faţă de toţi cei care îl slujesc, ca şi faţă de toţi oamenii care sunt creaţi "după chipul şi asemănarea" lui Dumnezeu.

Darul tăriei, mai cu seamă în vremuri confuze ca ale noastre, e deosebit de necesar. El constă în acea tărie de a nu renunţa la Bine, sub nici o formă, în ciuda oricâtor dificultăţi de întâmpinatam întâmpina. "Cu ajutorul acestui dar sufletul biruie asupra tuturor pericolelor care i-ar putea periclita viaţa veşnică" (Pr. Ferenţ). Fără a exersa însă această harismă, fără a o pune în lucrare - asemenea luptătorilor care se antrenează în condiţii aspre înainte de a intra pe câmpul războiului - este cu neputinţă să reuşim să fim tari. Sfinţii sunt însă exemple, modele care ne arată că poţi fi tare, de neclintit, dacă accepţi cu adevărat ca Duhul Sfânt să lucreze în tine: mame care şi-au lăsat copiii spre a deveni martire (Perpetua şi Filicitas), bătrâni (ca Sfântul Policarp) care au refuzat orice compromis cu preţul propriei vieţi, burghezi catolici cu demnităţi de stat imense, ca Sfântul Thomas Morus, care au mărturisit până la moarte credinţa ortodoxă întemeiată pe "stânca lui Petru", episcopi martiri ca Anton Durcovici care au stat neclintiţi în faţa prigonitorilor. Alături de toţi aceştia Duhul Sfânt a fost mereu alături, cu toată bogăţia darurilor Sale.

În fine, cel de-al şaptelea dar al Duhului Sfânt, dispreţuit adesea în vremurile noastre, este cel al fricii de Dumnezeu. Aşa cum ştim din cuvintele lui Solomon, "începutul Înţelepciunii este frica de Dumnezeu". Desigur, nu este vorba de o frică angoasantă, ca în faţa unui terorist ocult, ci de o frică sfânt, de un cutremur al sufletului creat, deci limitat, în faţa unui Creator infinit şi atotputernic. "Teama de Dumnezeu - ne spune părintele Ferenţ - este îndoită: una este filială, prin care cineva se teme de a-l ofensa pe Dumnezeu şi de a se separa de el; a doua este teama servilă, cu care ne temem de pedeapsă, de gheenă, ne temem să ardem în focul veşnic, împreună cu diavolul". Cât de straniu sună asemenea cuvinte în urechile omului modern! Slăbirea şi pierderea credinţei e singura cauză: pierzând "ştiinţa" Duhului, am uitat care anume sunt realităţle ultime, transmise de tradiţii imemoriale şi desăvârşit împlinite şi întărite în tot ceea ce ele au avut bun de Revelaţia deplină transmisă nouă prin Cristos.

Concluzii

De fapt, fără a învăţa credinţa, fără a o aprofunda neîncetat, niciodată nu vom ajunge să trăim sfinţenia pe care Biserica şi Dumnezeu însuşi ne-o cer. De aceea să ne umplem de învăţătura Catehismului, care ne spune cu luciditate următoarele:

"Pentru că noi suntem morţi sau, cel puţin, răniţi prin păcat, primul efect al darului Iubirii este iertarea păcatelor noastre. Împărtăşirea Duhului Sfânt este cea care, în Biserică, redă celor botezaţi asemănarea divină pierdută prin păcate" (art. 734).