CATEHEZĂ

Cateheza a XXXV-a:
"Cred în Duhul Sfânt". Cincizecimea în viaţa Bisericii

Motto: "... a crede în Duhul Sfânt înseamnă deci a mărturisi că Duhul Sfânt este una din Persoanele Sfintei Treimi" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 685)

Introducere

După ce lumea l-a (re)cunoscut, în perioada Legii vechi, pe Dumnezeu Tatăl, întruparea Mântuitorului Isus Cristos a adus o nouă etapă a plinirii Revelaţiei dumnezeieşti. Astfel, mai întâi, ni s-a făcut cunoscut Fiul ceresc - Dumnezeu adevărat şi Om adevărat -, după care, începând cu momentul Înălţării Fiului de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, a fost trimis Mângâietorul, Duhul cel Sfânt, a Treia Persoană a Treimii veşnice. Sfântul Grigore de Nazianz, marele Teolog cuvântător de Dumnezeu, a descris minunat această revelare progresivă a lui Dumnezeu în istoria lumii căzute:

"Vechiul Testament proclama limpede pe Tatăl, mai nedesluşit pe Fiul. Cel Nou l-a arătat pe Fiul, a făcut să se întrezărească dumnezeirea Duhului. Acum Duhul are drept de cetăţenie printre noi şi ne dă o viziune mai clară despre sine. Într-adevăr, nu era prudentă proclamarea pe faţă a Fiului, pe când nu se mărturisea încă dumnezeirea Tatălui, nici adăugarea Duhului Sfânt ca o povară în plus, ca să folosesc o expresie cam îndrăzneaţă, pe când nu era încă recunoscută dumnezeirea Fiului... Numai prin înaintări şi progresări 'din slavă în slavă' lumina Treimii va lumina în cea mai limpede strălucire" (Or. Theol. 5, 26, apud Catehismul Bisericii Catolice, art. 684).

Asumând plinătatea Revelaţiei dezvăluită progresiv de Dumnezeu lumii, recunoaştem valoarea credinţei care mărturiseşte existenţa unei a Treia Persoane a Sfintei Treimi: Duhul Sfânt, ce are aceeaşi Fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Deşi există mai multe momente când Duhul Sfânt este dezvăluit în Noul Testament, prima mărturie importantă este cea din momentul botezului lui Isus: "Şi iată că s-au deschis cerurile şi l-a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind deasupra lui" (Matei 3,16).

Practic, atunci când întâlnim această imagine, a Duhului Sfânt în chip de porumbel, întâlnim cea mai cunoscută reprezentare a Sfântului Spirit, "care de la Tatăl şi de la Fiul purcede".

Cuprins

Mântuitorul Isus le-a dezvălui ucenicilor unul dintre motivele pentru care merge de-a dreapta Tatălui: spre a-l trimite pe Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Venirea acestuia, care coincide cu întemeierea Bisericii creştine, este descrisă extrem de plastic în Faptele apostolilor:

"Când a sosit ziua Rusaliilor erau toţi adunaţi împreună în acelaşi loc. Şi, dintr-o dată, s-a iscat din cer un vuiet, ca la venirea unei vijelii puternice, şi a umplut întreaga casă unde stăteau. Atunci le-au apărut nişte limbi ca de foc împărţindu-se şi aşezându-se asupra fiecăruia dintre ei. Toţi au fost umpluţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum Duhul le dădea să vorbească" (Fapte 2,1-4).

În acest pasaj întâlnim alte două forme de manifestare a Mângâietorului: mai întâi ca un vânt vijelios, apoi ca o mulţime de flăcări, de limbi de foc. Toate acestea vorbesc despre calităţile diafane ale Spiritului Sfânt. Dacă ne gândim la vânt, ne dăm seama că este vorba despre ceva care, deşi pur şi care le poate străbate pe toate (după cum vântul pătrunde peste tot şi prin tot), are putere. Căci şi vijelia, dacă depăşeşte o anumită limită, poate răsturna copaci, case şi chiar munţi. Apoi, focul, deşi arzător, nu-i arde pe cei asupra cărora se sălăşluieşte. Ce fel de foc poate fi acesta, care să nu ardă? E clar că e o lumină blândă, care pe cei curaţi nu-i frige.

Însă nu se întâmplă la fel cu toţi oamenii. Vedem, de exemplu, în cazul tulburător al lui Anania şi Safira (Fapte 5,1-11), că moartea lor năpraznică este pusă pe seama faptului de a-l fi minţit pe Duhul Sfânt. Aici este una dintre marile taine ale profunzimilor vieţii morale şi spirituale: acelaşi Duh Sfânt, pentru unii este foc curăţitor, pentru alţii este foc ucigător. Dar asta nu pentru că Duhul ar vrea ca vreun om să se piardă, ci pentru că - din nefericire - nu toţi oamenii se împodobesc cu curăţia vieţii şi a sufletului spre a se învrednici să-l primească cum se cuvine pe Mângâietorul.

Ca să furnizez o imagine plastică, am putea spune că relaţia omului cu Duhul este similară contactului cu o sursă de înaltă tensiune: fără echipament de protecţie contactul poate fi fatal. Transferând în plan spiritual această imagine, putem spune că, pentru sufletul omenesc, "echipamentul" adecvat atingerii Duhului este curăţenia interioară, care doar ea singură poate permite sălăşluirea în noi a harului sfinţitor şi activarea darurilor Duhului Sfânt primite prin Mirungere. Evident, când vorbim despre curăţia spirituală, ne gândim, în primul rând, la curăţia de orice păcat de moarte, care se dobândeşte prin Sfântul Sacrament al Reconcilierii (Spovedaniei). Abia după aceea avem în vedere toate mijloacele prin omul se poate curăţa şi desăvârşi ajungând până la unirea mistică cu Dumnezeu.

Catehismul Bisericii Catolice, în articolele de la 694 la 701, prezintă sintetic simbolurile prin care este cunoscut Duhul Sfânt în Sfânta Scriptură şi în Tradiţia Bisericii. Iată care sunt acestea.

Apa, care indică acţiunea Duhului Sfânt în botez, fiind corelată cu apa gestaţiei noastre înaintea primei naşteri - care ne trimite, mai adânc, la apele deasupra cărora "Duhul lui Dumnezeu plutea" din Geneză.

Ungerea cu ulei, simbol prezent în contextul sacramentului Confirmării sau al Mirungerii, care ne arată toţi creştinii sunt - asemenea profeţilor şi lui Isus însuşi - unşi ai lui Dumnezeu.

Focul, despre care am vorbit deja, simbolizează energia transformatoare a lucrărilor Duhului Sfânt. De aceea nu trebuie niciodată să uităm tâlcul cuvintelor apostolului Paul: "Nu stingeţi Duhul" (1Tes 5,19), care, neîndoielnic, poate fi corelat cu sensul profund al cuvintelor Mântuitorului din Luca 12,49: "Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva vreau decât să se aprindă!". Acest foc e Duhul Sfânt, iar noi trebuie să ne aprindem şi, ca semn al aprinderii, să îi aprindem şi pe alţii. Dacă nu se întâmplă acest lucru - atenţie! - înseamnă că nu ardem suficient de tare (sau chiar deloc!). Iar aşa ceva se întâmplă numai şi numai din cauza "stingerii" Duhului în noi, care se petrece datorită păcatelor noastre.

Norul şi lumina sunt alte simboluri ale Duhului Sfânt, văzute ca simboluri teofanice ale lui Dumnezeu. Alte simboluri mai sunt pecetea (simbol înrudit cu cel al ungerii) şi mâna, care este "instrumentul" prin care e transmis Duhul Sfânt, mai cu seamă prin impunerea mâinilor de către apostoli şi de către urmaşii lor, episcopii Sfintei noastre Biserici. În fine, degetul cu care Isus scote demonii, numit în Tradiţie "degetul dreptei Tatălui", şi porumbelul - care este cel mai cunoscut simbol al Duhului Sfânt.

Toate aceste simboluri dau seamă despre o unică prezenţă: aceea a Mângâietorului, a Duhului Adevărului, care trebuie să fie primită cu toată cinstea şi atenţia de către fiecare dintre noi, cei botezaţi "în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh".

Concluzii

Una dintre pildele despre Împărăţia cerurilor mult citate dar, uneori, puţin înţelese, pe care ni le-a transmis Sfânta Scriptură, e cea despre cele zece fecioare (Matei 25,1-12). De obicei, uleiul din candele este interpretat ca fiind faptele bune pe care omul înţelept le adună pentru Judecata finală. Desigur, nu este o interpretare greşită. Însă, gândindu-ne la simbolismul ungerii cu ulei despre care am vorbit mai sus, ne putem gândi la această pildă în altă lumină. Anume, asimilând uleiul din candele cu Duhul Sfânt însuşi care este cel primit de noi prin faptele bune pe care le facem. În fond, ştim că nici aceste fapte bune, oricare ar fi ele, nu sunt posibile fără prezenţa harului dumnezeisc; cu alte cuvinte, fără Duhul Sfânt nu putem face nimic. De aceea Fiul ni l-a trimis, pentru a fi cu noi, în noi, alături de noi, astfel încât să putem da roade vrednice de Dumnezeu. Secretul vieţii creştine constă în primirea Duhului Sfânt: epoca apostolică punea atât de tare accentul pe acest lucru încât ni s-au păstrat chiar o serie de fapte supranaturale - cum ar fi vorbirea în limbi - care vădeau primirea şi manifestarea cu putere a Duhului. Să consemnăm câteva asemenea locuri: Fapte 4,31-35; 10,34-48.

Dar să nu credem că vremea manifestării cu putere a Duhului Sfânt a trecut; dacă privim la vieţile sfinţilor din vremurile noastre, cum ar fi Don Bosco, Padre Pio, Monseniorul Vladimir Ghika sau Episcopul Anton Durcovici, vedem că Duhul lucrează acum ca şi pe vremea apostolilor, deşi nu întotdeauna la fel de vizibil. Mai mult chiar, un semn incredibil, de o amploare extraordinară, a manifestării Duhului în lumea contemporană, este Conciliul Vatican II - despre care Papa Ioan Paul al II-lea spunea că este "un dar al Duhului făcut Bisericii". Niciodată nu vom insista suficient asupra acestor cuvinte: dacă nu le luăm în seamă citind, studiind, meditând şi punând în practică cuvintele sfinte ale învăţăturilor Conciliului, să nu ne amăgim: nu suntem şi nu putem fi cu adevărat creştini catolici, "plini de Duh şi adevăr", aflaţi întru slujirea Tatălui şi a Bisericii Sale.

Totul depinde numai şi numai de curăţia noastră, de credinţa noastră şi de supunerea noastră faţă de autoritatea Bisericii. De aceea, tot timpul trebuie să avem în minte cuvintele apostolului: "Nu stingeţi Duhul". Să nu stingem Duhul ci, dimpotrivă, să căutăm să-l aprindem mai tare în inimile noastre - prin rugăciune, prin post, prin fapte de caritate trupească şi sufletească şi printr-o viaţă liturgică şi sacramentală deplină - apoi să-i "aprindem" şi pe cei din jur. Dacă vom avea Duhul din belşug şi-l vom păstra nu va trebui să facem foarte mult pentru a se "aprinde" şi alţii: ştim doar că incendiile se întind uşor şi repede. Totul este ca focul să fie aprins.