CATEHEZĂ

Cateheza a XXXIV-a:
A doua venire a lui Isus Cristos

Motto: "Şi iarăşi va veni cu mărire să judece pe cei vii şi cei morţi, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit." (Crezul niceo-constantinopolitan)

Introducere

În cuprinsul Noului Testament poate fi întâlnită, în mai multe locuri, o rugăciune care - trebuie să recunoaştem - multora ne pare oarecum ciudată: "Vino, Doamne Isuse!" (1Cor 16,22; Ap 22,17 şi 20). Ce înseamnă aceste cuvinte? Ele sunt o chemare, pe cât de scurtă, pe atât de puternică, a celor care au scris Evangheliile (Paul şi Ioan, în cazurile citate), dar şi a primelor comunităţi creştine. Dacă parcurgem cu atenţie cărţile Noului Testament, şi, în special, aşa-numitele "epistole catolice", vedem că etosul acelor comunităţi era marcat de aşteptarea înfrigurată a Celei de-a doua veniri a Mântuitorului. Înainte de a reflecta asupra câtorva întrebări-cheie, să vedem, mai întâi, cum anume este descrisă în Apocalipsa Sfântului apostol Ioan această revenire a lui Isus la sfârşitul istoriei lumii, care va fi urmată imediat de judecata finală:

"Atunci am văzut cerul deschis. Şi, iată, un cal alb; cel care şedea pe el este numit 'Credincios' şi 'Vrednic de crezare'. El judecă şi luptă cu dreptate. Ochii lui sunt ca flacăra focului, iar pe cap are multe cununi împărăteşti. El are un nume scris pe care nimeni nu-l poate cunoaşte în afară de el. Este îmbrăcat cu haină înmuiată în sânge, iar numele lui este 'Cuvântul lui Dumnezeu'. Oştirile din cer, îmbrăcate cu in fin, alb, imaculat, îl urmează pe cai albi. Din gura lui iese o sabie ascuţită ca să lovească naţiunile cu ea. El le va conduce cu toiag de fier şi va stoarce teascul vinului mâniei aprinse a lui Dumnezeu cel Atotputernic. Pe haină şi pe coapsă el are scris un nume 'Regele regilor şi Domnul domnilor'" (Ap 19,11-16).

"Apoi am văzut un tron mare alb şi pe cel care şade pe el. Din faţa lui au fugit pământul şi cerul şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut morţii, mari şi mici, care stăteau în picioare înaintea tronului. Atunci s-a deschis cartea. A mai fost deschisă şi o altă carte, cea care este a vieţii. Şi au fost judecaţi morţii din cele scrise în cărţi, după faptele lor. Marea a dat înapoi morţii care erau în ea. Moartea şi infernul au dat înapoi morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele sale.

Atunci moartea şi infernul au fost aruncate în lacul cu foc. Aceasta este moartea cea de-a doua, lacul cu foc. Şi, dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în lacul cu foc" (Ap 20,11-14).

Cuprins

Confruntaţi cu perspectiva celei de-a doua veniri a Mântuitorului şi, în special, cu judecata finală, definitivă şi eternă, este firesc să ne întrebăm: "Când vor fi acestea?". Apostolii înşişi au fost cutremuraţi atunci când Isus le-a prevestit dărâmarea până la temelii a Templului; l-au întrebat: "Spune-ne, când se vor întâmpla toate acestea şi care este semnul venirii tale şi al sfârşitului lumii?" (Matei 24,3). Răspunsul Mântuitorului, cu adevărat memorabil, trebuie citit şi meditat cu multă grijă de fiecare dintre noi, bazându-ne întotdeauna pe învăţătura Magisteriului în ceea ce priveşte interpretarea sa. Să-l reluăm şi noi, pe baza mărturiilor scrise ale apostolilor Matei (24,1-51), Marcu (13,1-37) şi Luca (21,5-36).

Toate aceste fragmente ar merita zile şi nopţi de reflecţie şi analiză, mii de pagini de comentarii şi ipoteze; cum nu avem timpul necesar pentru a face acestea împreună, ne vom limita acum să evidenţiem câteva trăsături importante ale învăţăturilor Mântuitorului.

În primul rând, să reţinem avertismentul la vigilenţă faţă de profeţii "de ocazie". Vedem că s-a umplut lumea de ei. Anul 2000 a cunoscut o adevărată modă în ceea ce priveşte scenariile apocaliptice. Există în continuare o mulţime de falşi mesia care prevestesc sfârşitul lumii cu lux de amănunte, indicând chiar şi data şi ora la care va avea loc. Faţă de toţi aceştia nu putem avea, după cuvintele lui Isus, decât o singură atitudine: să nu-i ascultăm, să nu-i urmăm. Numai Biserica este călăuza noastră prin istoria aceasta tulbure a "vremurilor din urmă". De fapt venirea poate avea loc oricând: numai Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh ştiu exact când va avea loc. Să nu ne pierdem deci timpul cu predicţii ale acelui moment: "De la Înălţare - ne spune Catehismul Bisericii Catolice în articolul 673 -, venirea lui Cristos în slavă este iminentă, chiar dacă 'nu ne este dat a şti timpurile sau ceasurile pe care Tatăl le-a păstrat în stăpânirea sa' (Fapte 1,7). Venirea eshatologică poate să se împlinească în orice clipă, chiar dacă este 'oprită', atât ea cât şi încercarea din urmă care o va preceda".

Pe de altă parte, avem un motiv foarte serios de a ne feri de prevestirile false în ce priveşte momentul celei de-a doua veniri: ele sunt menite nu atât să ne pregătească pentru acel eveniment, cât să ne determine să renunţăm la tensiunea aşteptării lui. Gândiţi-vă: dacă cineva crede că tărie, cu fanatism, că în data X va avea loc venirea, ce se va întâmpla după ce va constata că nu s-a întâmplat aşa? Nu va mai crede în nimic. Nu va mai crede deloc. Va renunţa practic să se gândească la ea. Aşa s-a întâmplat cu o mare parte din oamenii anului 1000, aşa s-a întâmplat de multe ori în istorie, inclusiv în anul 2000. Nu auzim uneori spunându-se: "Lasă, de 2000 de ani vine şi iată, nu s-a întâmplat nimic. Aşa că să mâncăm, să bem şi să ne veselim". Exact ca pe vremea lui Noe...

Noi însă nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi. Trebuie să fim pregătiţi oricând de jertfă, de mărturie. Să nu ne amăgim: dacă comunismul s-a terminat, nu înseamnă că altă ideologie, mai sângeroasă, mai cumplită, nu-i poate lua locul. De fapt, vedem încă de pe acum multe curente care bântuie cu furie: erezii de tot felul (care sunt colportate de mai toate sectele protestante şi neoprotestante), naturism, astrologie, horoscoape, ghicit în cafea şi în cărţi, învăţături despre extratereştri, despre lumi şi fiinţe subpământene, despre strigoi ş.a.m.d., toate acestea şi altele asemenea duc pe mulţi în eroare. Fără teamă, sau doar cu teama propriei mântuiri, creştinii autentici nu trebuie să fie luaţi pe neprăgătite. Chiar dacă nu le spune ziua şi ora, Mântuitorul le dă suficiente semne de recunoaştere. Oare câte din ele nu sunt vizibile azi ca şi în alte epoci?

Să luăm un singur exemplu: "urâciunea pustiirii". Despre ce este vorba? Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând expresia, arată că se referă la un pasaj din cartea lui Daniel, unde e vorba despre statuia cuceritorului din acea epocă a Ierusalimului. Mai concret, e vorba despre statuia lui Zeus din Olimp, care a fost înălţată pe altarul de jertfă din templul lui Solomon. Acest lucru - profanarea Templului - s-a întâmplat în anul 167 î.C. când Antioh al IV-lea Epifanul a cucerit cetatea. Gestul s-a repetat de multe ori. Islamul, atunci când a cucerit cetăţi creştine, a profanat bisericile şi altarele acestora. La fel au făcut şi comuniştii, dar, mai cu seamă, aşa au făcut revoluţionarii francezi când, pe altarul Catedralei Notre-Dame, au ridicat o statuie despuiată a aşa-numitei "zeiţe a raţiunii". Aceste lucruri s-au petrecut foarte aproape de vremurile noastre. În acelaşi timp, sunt recunoscute de către Sfânta Biserică mai multe apariţii mariane, care ar putea să ne ducă cu gândul la acele "semne mari din cer" (Luca 21,11). Acum putem înţelege mai bine cuvintele Catehismului:

"Înaintea venirii lui Cristos, Biserica trebuie să treacă printr-o încercare finală care va zdruncina credinţa multor credincioşi. Persecuţia care însoţeşte peregrinarea ei pe pământ va dezvălui 'misterul fărădelegii' sub forma unei imposturi religioase ce va da oamenilor o soluţie aparentă pentru problemele lor cu preţul apostaziei de la adevăr. Impostura religioasă supremă este aceea a lui Anticrist, adică aceea a unui pseudomesianism în care omul se preaslăveşte pe sine însuşi în locul lui Dumnezeu şi al lui Mesia venit în trup" (art. 675).

Acum este momentul să subliniem apăsat importanţa ierarhiei Bisericeşti: numai cei care vor fi întemeiaţi pe "stânca lui Petru" vor rezista. De ce? Pentru că doar despre Petru a spus Mântuitorul Isus Cristos cuvintele: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui" (Matei 16,18). De aceea există în Biserică primatul petrin al pontifilor: pentru a rămâne până la sfârşitul istoriei, chiar şi în vremurile cele mai tulburi, un reper sigur, o lumină în întuneric. Dar dacă nu luăm în serios ceea ce Papa, ceea ce Magisteriul Bisericii învaţă, nu putem rămâne stabili. Aşa s-a întâmplat cu cei care au respins această autoritate: au acceptat milenarismul, divorţul, unitarianismul şi multe alte erezii dogmatice sau morale.

Revenind însă la semnele venirii celei de-a doua a Mântuitorului, deşi le vedem (cel puţin pe unele dintre ele) în jurul nostru, dacă suntem cu adevărat credincioşi nu trebuie să ne temem: doar îl vom întâlni pe Domnul! Să ne temem însă de păcatele noastre, mai ales de cele grave, care ne pot despărţi de El pentru vecie. Ferindu-ne deci de păcate, curăţindu-ne prin sacramentul reconcilierii, să fim treji, să priveghem conform avertismentelor repetate ale Mântuitorului: "Aveţi grijă! Vegheaţi, pentru că nu ştiţi când va fi timpul" (Marcu 13,33). Şi cum altfel putem să urmăm acest îndemn decât prin faptele iubirii şi printr-o credinţă dreaptă?

Concluzii

Perspectiva Bisericii asupra sfârşitului istoriei este cât se poate de realistă. Excluzând cu desăvârşire orice formă de triumfalism sau de milenarism, dimpotrivă, învăţătura Catehismului subliniază încercările prin care trebuie să trecem:

"Biserica nu va intra în slava Împărăţiei decât prin acest ultim Paşte în care ea îl va urma pe Domnul său în moartea şi Învierea lui. Împărăţia nu va ajunge deci la împlinire printr-un triumf istoric al Bisericii conform unui progres ascendent, ci printr-o izbândă a lui Dumnezeu asupra dezlănţuirii ultime a răului care o va face pe Mireasa lui să coboare din Cer. Triumful lui Dumnezeu asupra revoltei răului va lua forma Judecăţii de apoi, după ultima zguduire cosmică a acestei lumi trecătoare" (art. 677).

În plus, proba decisivă a judecăţii finale, este evidenţiată cu claritate: "După profeţi şi după Ioan Botezătorul, Isus a vestit în predicarea sa Judecata din urmă. Atunci vor fi puse în lumină purtarea fiecăruia şi taina inimilor. Atunci va fi osândită necredinţa vinovată care a nesocotit cu totul harul oferit de Dumnezeu" (art. 678).

Să privim cu atenţie în jur: de prea multe opri, vai!, vedem oameni, cunoscuţi sau necunoscuţi, care la orice se gândesc numai la această judecată finală, nu. Putem noi oare să dormim? Dacă ne gândim că ei sunt ameninţaţi de pedeapsa eternă, - aşa cum suntem şi noi înşine, de altfel - , putem oare să rămânem pasivi? Putem oare să continuăm să rămânem în indiferenţă, socotind credinţa drept o chestiune personală, proprietatea privată a noastră şi a celorlalţi "aleşi"? Nu. Nu avem voie să gândim astfel.

Unul dintre cei mai valoroşi teologi catolici contemporani, Johann Baptist Metz, a arătat că o exigenţă vitală a noastră în lumea actuală e "de-privatizarea credinţei". Să devenim deci mărturisitori. Să încercăm - studiind şi punând în inimi ceea ce Biserica ne învaţă - să-i trezim la realitate pe cei din jurul nostru, să-i smulgem din faţa televizoarelor, a videocasetofoanelor şi a pc-urilor, să-i smulgem din lanţurile viciilor cerându-i lui Dumnezeu să ne dea harul şi focul iubirii Inimii Sale Preasfinte spre a aprinde şi alte inimi.

Da, sunt bune faptele iubirii trupeşti, dar sunt şi mai bune faptele iubirii sufleteşti. Nu e ameninţat de inaniţie doar trupul care nu are ce bea, ce mânca şi îmbrăca, ci poate muri şi sufletul care nu se hrăneşte cu învăţături dumnezeieşti. Noi nu învăţăm în Biserică "informaţii", nu auzim cuvinte goale, ci Cuvintele Dumnezeului Celui Viu, Regele istoriei şi al lumii, Regele universului care va judeca întreaga lume. Am suporta oare cu uşurinţă să stăm la un tribunal oarecare, în faţa unui judecător - om păcătos ca şi noi? Ne este uşor la spovedanie când ne mărturism păcatele având drept martor un om ca şi noi? Nici într-un caz. Ştim cât de greu ne este să ne recunoaştem vinovaţi în faţa altcuiva; cum va fi fiind să te afli în faţa Dumnezeului Cel Atotputernic, o fiinţă perfectă şi fără de pată? O fiinţă care cunoaşte inimile şi tot ce am făcut, tot ce am spus, tot ce am gândit, tot ce am omis? Probabil că de aici va decurge cea mai mare suferinţă posibilă: din conştiinţa că în faţa unei iubirii perfecte ne-am purtat ca nişte trădători, ca nişte laşi, ca nişte oportunişti. Să nu fie aşa! Plini de speranţă, fără teamă, să păşim pe calea împărătească a Bisericii, să trăim şi să acţionăm având mereu pe buze şi în inimi aceste cuvinte de foc: "Vino, Doamne Isuse!".