CATEHEZĂ

Cateheza a XXXIII-a:
Cultul Preasfintei Inimi a Mântuitorului

Motto: "Iată inima Mea care i-a iubit atât de mult pe oameni" (cuvinte ale Mântuitorului Isus Cristos rostite către Sfânta Maria Margareta Alacoque).

Introducere

Dacă în cateheza anterioară am văzut că Inima Bisericii este Sfânta Euharistie, astăzi vom aprofunda acest mare mister reflectând asupra uneia dintre cele mai tulburătoare Revelaţii private ale timpurilor moderne: cea dezvăluită de însuşi Mântuitorul Isus Cristos Sfintei Maria Margareta Alacoque (1647 - 1690). Mai întâi, să vedem faptele.

Ca toţi aleşii Domnului, şi tânăra Maria, fiica soţilor Claudiu şi Filiberta, este o persoană modestă şi umilă. Arătând din copilărie o aversiune susţinută faţă de orice fel de necurăţie sufletească, vocaţia ei religioasă a devenit tot mai evidentă astfel că, în data de 19 iunie 1671, a intrat în mănăstirea călugăriţelor vizitandine - ordin înfiinţat de Sfântul Francisc de Sales - din Paray-le-Monial. Văzând-o pe novicea de 24 de ani, cine ar fi crezut că ea se va afla la originea unui cult de cea mai mare importanţă în Biserica ultimelor secole? Manifestând o mare devoţiune faţă de Preasfântul Sacrament al altarului, în anii 1673, 1674 şi 1675 a primit o serie de revelaţii care au marcat-o decisiv.

Astfel, în 27 decembrie 1673, pe când se afla în adoraţie în faţa altarului, îl vede pe Isus în Preasfântul Sacrament. Iată cuvintele Mântuitorului: "Inima Mea dumnezeiască este atât de aprinsă de dragoste faţă de oameni, şi îndeosebi faţă de tine, încât nu-şi mai poate stăpâni flăcările ei arzătoare, ci trebuie să le răspândească cu ajutorul tău, şi să se arate oamenilor ca să-i îmbogăţească cu comori nepreţuite. Aceste comori ţi le descopăr ţie. Ele cuprind harurile care îi vor scoate pe păcătoşi din adâncul pierzării. Pentru ca să fac acest lucru mare, te-am ales pe tine căci eşti o prăpastie de nevrednicie şi de neştiinţă, aşa că toate vor fi făcute prin Mine".

În anul 1674 urmează alte apariţii ale Mântuitorului, dintre care cea mai impresionantă e aceea în care Isus se arată strălucind în mărirea Sa dumnezeiască, cu cele cinci răni ca cinci sori din care ţâşneau flăcări din toată fiinţa sa divină. Prin pieptul său deschis se vedea Inima Sa Preasfântă, izvorul viu al acestor flăcări de nestins. Atunci Isus a spus: "Aceste păcate (ale oamenilor - n.n.) Mă supără mai mult decât tot ce am suferit pentru ei în Patima Mea. Dacă oamenii mi-ar răsplăti Iubirea ce o am faţă de ei, nici n-aş lua în seamă suferinţele ce le-am îndurat... Însă ei nu arată decât răceală şi dispreţ faţă de marea Mea grijă de a le face bine. Tu, cel puţin, fiica Mea, dă-Mi această mângâiere, şi înlocuieşte pe cât poţi nerecunoştinţa oamenilor". Cuvinte pe care le putem primi chiar acum ca adresându-se fiecăruia dintre noi!

În fine, în luna iunie anului 1675, o ultimă revelaţie privată îi va dezvălui Margaretei - şi, prin intermediul ei, lumii întregi - iubirea inimaginabilă pe care Dumnezeu o are pentru păcătoşi. Ea vede Inima Preasfântă a Mântuitorului ieşită afară din pieptul acestuia, arzând ca un cuptor încins de flăcări, după care aude cuvintele: "Priveşte această inimă care a iubit atât de mult pe oameni încât nu a cruţat nimic şi s-a consumat cu totul spre a le dovedi dragostea ce le-o port. Drept recunoştinţă, din partea celor mai mulţi nu primesc decât ingratitudine, prin lipsa lor de respect şi prin sacrilegiile ce le săvârşesc, prin răceala şi dispreţul faţă de prezenţa mea în taina sfântă a Euharistiei... Pentru aceasta îţi cer ca prima vineri după a opta zi de la sărbătoarea Trupului şi Sângelui Meu (Joia Verde) să fie dedicată cinstirii Inimii mele, prin primirea Sfintei Împărtăşanii şi îndeplinirea unui act de reparare a ofenselor aduse onoarei Mele, adeseori rănită de purtarea nedemnă faţă de Preasfântul Sacrament al altarului. Îţi promit că Inima Mea va revărsa din belşug darurile iubirii sale divine asupra tuturor acelora care îmi vor aduce această cinstire, şi vor căuta ca şi alţii să facă acest lucru".

Cunoscând opoziţia vehementă a celor din jur, Margareta Maria s-a mulţumit să-şi împlinească impecabil îndatoririle. Aşa se face că, văzându-i ascultarea, toţi au început să fie tot mai convinşi de adevărul mărturiilor ei. Lui Claudiu de Colombiere, călugăr iezuit de mare înălţime spirituală şi adâncă ştiinţă teologică, i-a revenit rolul de a o apăra pe Margareta Maria de atacurile opozanţilor şi de a argumenta validitatea experienţelor ei. Ca întotdeauna când e vorba de voia lui Dumnezeu, adevărul a triumfat. Papa Benedict al XV-lea a ridicat-o pe Margareta Maria la cinstea sfintelor altare în anul 1920, stabilind sărbătoarea sa pentru data de 17 octombrie. Astăzi, un imens tablou ce îl înfăţişează pe Mântuitorul Isus Cristos care îi arată Inima Sa iubitoare Sfintei Maria Margareta Alacoque împodobeşte Bazilica Sfântul Petru.

Cuprins

După cum se ştie, cultul Preasfintei Inimi a Mântuitorului Isus Cristos constă în nouă Sfinte Împărtaşanii, primite în prima zi de vineri a nouă luni succesive, fără întrerupere. Care este tâlcul acestei sărbători? După cum arăta Monseniorul Arthur B. Calkins, care cita un articol din revista iezuiţilor belgieni Nouvelle Revue Théologique, întrebarea pe care o ridică înaintea noastră cultul Preasfintei Inimi - asupra căruia a atras atenţia insistent Papa Ioan Paul al II-lea atunci când a vizitat Paray-le-Monial - este: "De ce Inima? Isus ca Rege al Universului - Da!, Maria ca Mamă a noastră şi Regină - Da! Dar de ce Inimile lor?" Răspunsul ne este oferit atât de Sfânta Scriptură, cât şi de Tradiţia Bisericii, însoţită de sinteza doctrinară cuprinsă în Catehismul Bisericii Catolice.

Relaţia originară dintre Dumnezeu Creatorul şi Om este aceea de la "inimă la inimă". Adică este o relaţie de iubire. Păcatul originar indică, mai întâi, faptul că omul nu-l mai are pe Dumnezeu "la inimă": alege să trădeze principiul iubirii faţă de Dumnezeu. Ca şi consecinţă imediată, omul pierde la rândul său iubirea lui Dumnezeu: "Adam şi Eva pierd de îndată harul sfinţeniei originare" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 399). Nu în mod deplin, nu în mod definitiv, ci ca şi consecinţă a rănii pe care o pricinuieşte Inimii Preasfinte. "Păcatul se ridică împotriva iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi ne îndepărtează inimile de ea" (CBC, art. 1850).

Abia Întruparea şi Jertfa pe Cruce a Mântuitorului Isus Cristos restaurează iubirea dintre Dumnezeu şi Om. Cum spune Sfântul Thoma d'Aquino: "Această inimă (Sfânta Scriptură - n.n.) era închisă înainte de Pătimire, căci Scriptura nu era limpede" (Psal. 21,11). Restaurarea relaţiei de iubire dintre Om şi Dumnezeu înseamnă, de fapt, deschiderea deplină a Inimii lui Dumnezeu faţă de făptura căzută, revărsarea bogăţiei harurilor Sale dumnezeieşti prin Sfintele Sacramente în interiorul Bisericii. Dar, mai ales, înseamnă oferirea ca hrană a însăşi Inimii Sale Preasfinte: Trupul şi Sângele Său.

Jertfa pe Cruce a Mântuitorului Isus şi Sfânta Euharistie nu pot fi separate una de cealaltă. Cristos răstignit este umil, batjocorit de toţi, slab şi neajutorat. Aceasta pentru că suferă din Iubire. O iubire de neînţeles, o iubire nesfârşită. Din acest motiv el rabdă şi pătimeşte tot, deşi este Dumnezeu adevărat şi ar putea oricând să-i ceară Tatălui ceresc să-i trimită câteva Legiuni de îngeri în ajutor. La fel ca pe Cruce, Isus euharisticul este umil, este neajutorat, spre sminteala necredincioşilor: de câte ori nu a fost El batjocorit, călcat în picioare de prigonitorii atei ai credinţei? Şi totuşi El rabdă toate acestea din iubire: doar-doar s-ar mai întoarce vreun păcătos la pocăinţă.

Revelaţia Sfintei Margareta Maria tocmai acest lucru ne dezvăluie: un Dumnezeu care suferă din iubire. O inimă care bate pe altarele noastre şi pe care noi o ignorăm de atâtea ori! Numai gândindu-te puţin mai adânc la acest adevăr, rostit de Isus Euharisticul însuşi, simţi că îţi vine să strigi, simţi că te înăbuşi de furie împotriva propriei nevrednicii. Dar nu avem ce face: umili, trebuie să ne recunoaştem exact aşa cum suntem: (cu cuvintele cu care Isus a caracterizat-o pe Margareta Maria) "o prăpastie de nevrednicie şi de neştiinţă". Da. Asta suntem. Prăpăstii de nevrednicie şi neştiinţă. Intrăm în Biserică şi nu călcăm în vârful picioarelor, nu ne apropiem "cu frică şi cutremur" de altar, de Dumnezeul cel viu care arde şi împrăştie flăcări dorind să ne învie din moartea păcatelor. El dogoreşte şi noi ne purtăm de parcă am vrea să stingem focul!

Să ne gândim atent la ce îi spune Margaretei: "Inima mea dumnezeiască este atât de aprinsă de dragoste faţă de oameni, şi îndeosebi faţă de tine, încât nu-şi mai poate stăpâni flăcările ei arzătoare". Cum adică, de ce trebuie Dumnezeu să-şi stăpânească flăcările arzătoare? Pentru că focul iubirii Sale, pentru cei răniţi de moarte prin păcate, este un chin de neîndurat. Ori Dumnezeu nu vrea să-i facă să sufere. Aţi conştientizat vreodată iubirea dezinteresată a unei persoane pe care o uraţi, pe care doreaţi că vă răzbunaţi? Nu a fost o suferinţă neaşteptată şi intensă? Aşa este mereu. Altminteri cum se explică că vedem oameni care se îndârjesc tot mai tare să facă rău unor persoane care le vor, de fapt, binele?

Este o reacţie, nefericită, faţă de iubirea nebună a lui Dumnezeu. De aceea s-a sinucis Iuda: pentru că nu a suportat cu umilinţă iubirea lui Dumnezeu. De aceea a răcnit Petru plângând în hohote atunci când a conştientizat că-şi trădase Stăpânul cel Preaiubit: era ars de iubirea dumnezeiască. Dar ce diferenţă între cei doi! Unul înaintează pe calea pierzării, altul pe cea a mântuirii! De ce? Pentru că unul nu poate suporta ideea că e o fiinţă ticăloasă şi josnică, care a fost în stare să trădeze. Istoria se repetă ca în Vechiul Testament. Acelaşi Dumnezeu lumina inima şi a lui Faraon, şi a lui Moise. Dar primul, din cauza mândriei, se învârtoşa, în timp ce al doilea, copleşit de propria netrebnicie, se înmuia. Unul se osândea în timp ce altul se sfinţea. Dacă Dumnezeu şi-a deschis definitiv Inima Sa Preasfântă către noi, ce avem de făcut? Să ne deschidem şi noi propriile inimi către El, lăsându-l să ni le înnoiască prin Legea cea nouă a iubirii (CBC, art. 715). Iată ce trebuie să ştim ca să putem împlini aceasta:

"(...) am înţeles că Biserica are o Inimă şi că această Inimă este aprinsă de Iubire. Am înţeles că numai Iubirea îi face să acţioneze pe membrii Bisericii, că dacă Iubirea s-ar stinge, apostolii n-ar mai vesti Evanghelia, martirii ar refuza să-şi verse sângele (...). Am înţeles că Iubirea conţine toate vocaţiile, că Iubirea este totul, că ea cuprinde toate timpurile şi toate locurile (...), într-un cuvânt, că este veşnică" (Sfânta Tereza a Pruncului Isus, citată în CBC, art. 826).

O asemenea iubire nu se obţine decât pin convertirea interioară, a inimii: "chemarea lui Isus la convertire şi pocăinţă nu are în vedere în primul rând faptele exterioare, 'sacul şi cenuşa', postul şi mortificările, ci convertirea inimii" (CBC, art. 1430). De aceea sunt "Fericiţi cei cu inima curată, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu". Pentru că inima curată se întâlneşte, dialoghează, vorbeşte cu Inima Preasfântă a lui Dumnezeu. Dar cum am putea ajunge aici fără Sfânta Euharistie?

Când Adam şi Eva au înghiţit fructul oprit, ei au dat afară iubirea lui Dumnezeu, Inima Preasfântă. Isus s-a întrupat tocmai spre a ne oferi posibilitatea să reunim Cerul şi Pământul, interiorizând din nou Iubirea dumnezeiască, sub forma concretă a Euharistiei. Inima lui Dumnezeu se află chiar pe altarele noastre. Dacă din inima noastră neconvertită "vin gândurile rele, omorurile, adulterele, desfrânările, furturile, mărturiile mincinoase, hulirile" (Matei 15,19-20), din Inima Preasfântă vin toate faptele iubirii. De aceea trebuie să ne curăţăm inima, adică să ne aşezăm în centrul Inimii Preasfinte interiorizând-o prin Sfânta Euharistie. Semnificaţia cuminecării aceasta este: dorim să ne schimbăm inima dintr-una păcătoasă într-una virtuoasă. Pentru a obţine acest dar e nevoie de curăţia inimii.

Ţinând cont de aceste câteva gânduri, putem înţelege de ce Isus ne trage atenţia, deopotrivă, asupra Sfântului Sacrament al altarului şi asupra Inimii Sale Preasfinte. Dacă vremurile pe care le trăim sunt cele în care "iubirea multora se răceşte", unicul remediu la această criză este cultul Preasfintei Inimi. Totul spre a ne aduce aminte care este centrul vieţii noastre religioase: iubirea răspândită prin Sfânta Euharistie. Conştientizând toate acestea obţinem un criteriu foarte puternic de discernământ: Biserica întemeiată de Regele Cristos este acolo, numai acolo unde este Sfânta Euharistie. Iată cum aplică acest criteriu celebrul scriitorul englez J.R.R. Tolkien:

"(...) pentru mine acea Biserică în care Papa este capul recunoscut pe pământ are ca susţinere principală faptul că este unica care a apărat (şi încă apără) Sfântul Sacrament, îi dă cea mai mare onoare şi-l pune pe primul loc (aşa cum Cristos a intenţionat). 'Paşte-mi oile' a fost ultima Sa însărcinare pentru Petru; şi cum cuvintele Lui sunt înţelese în primul rând literal, presupun că ele se referă în primul rând la Pâinea Vieţii. Aceasta a fost împotriva a ceea ce revolta (sau Reforma) vest-europeană a întreprins realmente - vorbind despre 'blasfemiatoarea născocire a liturghiei' - şi pentru care credinţa funcţionează ca un tertip. Presupun că cea mai mare reformă a timpurilor noastre a fost aceea realizată de Pius al X-lea [1](...)".

Da. Cea mai mare reformă a timpurilor noastre o reprezintă încurajarea Împărtaşaniei frecvente, care este indisolubil legată de Cultul Preasfintei Inimi a Mântuitorului. Să nu uităm că acesta este unul din lucrurile "revoluţionare" pe care Isus i le-a cerut Mariei Margareta: să se împărtăşească cât de des îi îngăduie superiorii. Totul ne conduce la o singură certitudine: Mântuitorul Isus Cristos doreşte să înlocuiască inimile noastre învârtoşate de păcat, de lipsa iubirii, cu o inimă simţitoare, plină de iubire şi de credinţă. Acesta este sensul cultului Preasfintei Inimi a Mântuitorului, care va fi completat ulterior - odată cu apariţia Fecioarei Maria la Fatima - prin cel al Inimii Neprihănite a Reginei Cerului şi Pământului.

Fără să greşim, cred că putem spune că cele două inimi, dumnezeiască şi omenească, sunt punctele de susţinere a Cerului şi a Pământului, polii între care axul iubirii - dăruită de Dumnezeu, omului, şi de om lui Dumnezeu - restaurează unitatea originară, paradisiacă dintre Creator şi creatură. În fond, ce altceva este Ierusalimul ceresc decât Inima uriaşă, Preasfântă a lui Dumnezeu, în care locuiesc toţi cei cu inimi curate?

Concluzii

În loc de încheiere la cateheza de astăzi, cred că este foarte important să citim şi să recitim îndemnul Sfântului nostru Părinte, Papa Ioan Paul al II-lea, din "Scrisoarea despre Preasfânta Inimă" publicată cu ocazia tricentenarului morţii Sfintei Margareta Maria (22 iunie 1990):

"Îi încurajez pe Păstori, comunităţile religioase, pe toţi animatorii pelerinajelor către Paray-le-Monial, să contribuie la răspândirea mesajului primit de Sfânta Margareta Maria. (...) Sper ca voi să descoperiţi în Inima lui Cristos forţa iubirii, izvoarele harului, prezenţa reală a Domnului în Biserica Sa prin darul reînnoit zilnic al Trupului şi Sângelui Său".

Notă:
[1] După cum arată editorii scrisorilor lui Tolkien, Humphrey Carpenter şi Christopher Tolkien, atunci când se referă la reforma lui Piux al X-lea, papă sfânt ce a trăit între 1835 şi 1914, autorul se gândeşte, foarte probabil, la recomandarea acestuia pentru catolici de a se împărtăşi cât mai frecvent, dacă se poate chiar zilnic (14, p. 450, [250], n. 1).