CATEHEZĂ

Cateheza a XXXII-a:
Isus Cristos în viaţa Bisericii: jertfa euharistică

Motto: "Acesta este Sângele meu, al Legământului, cel care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" (Matei 26,28).

Introducere

Evanghelia după Matei conţine una dintre cele mai detaliate relatări ale unui episod extraordinar din cuprinsul Noului Testament: Isus merge pe apă. Dar să-l ascultăm pe apostol.

"Barca se îndepărtase deja de uscat, la mai multe stadii, zguduită de valuri, deoarece vântul le era împotrivă. Pe la straja a patra din noapte Isus a venit la ei, umblând pe mare. Văzându-l că merge pe mare, discipolii s-au tulburat, spunând că este o fantasmă şi, de frică, au început să strige. Dar Isus le-a vorbit îndată: 'Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!'

Atunci Petru i-a răspuns: 'Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la tine pe apă'. El i-a zis: 'Vino!' Coborând din barcă, Petru a început să umble pe apă şi a venit la Isus. Dar, văzând vântul puternic, s-a înspăimântat şi, pentru că a început să se scufunde, a strigat: 'Doamne, salvează-mă!' Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: 'Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?'" (Matei 14,24-31).

Relatarea sfântului evanghelist Matei cuprinde unul dintre cele mai incredibile episoade din istoria omenirii: un semen de-al nostru a mers pe apă! Evident, ne referim la Petru. Crezând că Isus are o fire dumnezeiască deplină alături de cea omenească, nu este lucru de mare mirare pentru noi că El poate merge pe apă. Însă ca un om, fie el şi apostol, să meargă pe apă - asta da minune! De fapt, ce semnificaţii poate avea un asemenea episod? Să ne concentrăm asupra lui Petru. Mai întâi, el îndrăzneşte. Din iubirea sa neţărmuită pentru Isus. Vrea să ajungă grabnic în apropierea Stăpânului său. În acel comentariu la Matei care i-a trezit marelui Toma d'Aquino un respect deosebit, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că Petru nu din fală, nu din mândrie sau din grandomanie a cerut ceva atât de neaşteptat: să meargă pe apă la Isus. Ci din iubire a făcut aceasta.

Totuşi, după primele momente de exaltare, îi putem vedea pe ucenici înmărmuriţi iar pe Petru, ce arde ca o flacără de iubire în furtună, îndreptându-se cu paşi şovăielnici spre Isus. Dar euforia începutului trece. Urmează spaima. Exact ca în viaţa noastră de credinţă. Vântul suflă, apa vuieşte, toată natura se împotriveşte depăşirii limitelor ei de către Petru - o sărmană fiinţă omenească. Înspăimântat, Petru strigă din răsputeri: "Doamne, salvează-mă!" Credem că nu există alt strigăt mai autentic decât acesta în întreaga istorie multimilenară a omenirii; strigătul făpturii căzute, neajutorate, către Dumnezeul său cel atotputernic. Iar atunci... "Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat ...". Un asemenea curaj nu poate fi trecut cu vederea de cel Preaînalt. Doar El ne-a spus: "Îndrăzniţi...!"

Cuprins

A dori să te apropii de Dumnezeu e cel mai nebunesc şi, totodată, cel mai autentic act omenesc posibil. Am putea spune că pentru aceasta am fost creaţi: spre a dori să ne apropiem, să ne întâlnim cu Dumnezeu. Valurile păcatelor care au inundat lumea căzută - simbolizată de marea furtunoasă - vuiesc neîncetat. E suficient să iei decizia de a-ţi schimba viaţa şi imediat, pe neaşteptate, te trezeşti navigând pe o mare dezlănţuită. Acesta-i adevărul: credinţa creştină e cea mai formidabilă aventură, nicidecum un confortabil şi adormitor drog.

Numai că nu poţi merge singur pe mare. Aici este una dintre lecţiile cele mai profunde, cele mai importante ale pericopei despre Isus care merge pe apă şi despre Petru care e gata să se scufunde. Aceea că nu poţi sta pe apă, deci nu poţi domina valurile păcatelor şi ale concupiscenţei, decât într-un singur fel: ţinându-te de mână cu Dumnezeu. Altminteri înecul nu poate fi evitat. Dar cum, cum anume îl poţi prinde de mână pe Dumnezeul cel Viu al Vechiului şi Noului Testament, pe Creatorul cel atotputernic al cerului şi al pământului? Sfânta noastră Biserică este unica depozitară a răspunsului la această întrebare arzătoare. E vorba nu atât despre o concepţie sau o teorie anume, - deşi nici acestea nu lipsesc din tezaurul teologic al Bisericii Catolice - , cât despre cea mai de preţ comoară pe care arhipăstorii şi păstorii noştri ne-o transmit neîncetat: Sfânta Euharistie.

Cu alte cuvinte, împărtăşindu-ne cu Preasfântul Sânge şi Preasfântul Trup al Mântuitorului suntem şi rămânem în contact, în legătură nemijlocită, în comuniune directă cu Dumnezeu: "Euharistia semnifică şi realizează comuniunea de viaţă cu Dumnezeu şi unitatea Poporului lui Dumnezeu, prin care Biserica este ea însăşi" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1325). Dar, atenţie! Orice slăbire a credinţei noastre în realitatea tainică a prezenţei integrale, trup şi suflet, a Fiului lui Dumnezeu în Euharistie atrage scufundarea noastră. Şi dacă faptul miraculos de a merge pe apă înseamnă să trăieşti ca un adevărat credincios - născut "din apă şi din Spirit" - viaţa Împărăţiei Cerurilor, a te scufunda înseamnă să cazi din nou în robia patimilor şi a ispitelor lumeşti.

Spre a ne convinge o dată în plus că numai prin contactul cu Isus cel Euharistic putem rămâne tari în mijlocul furtunii, vom consemna încă un exemplu evanghelic, cel al Sfântului apostol Paul. Aflat în drum spre Roma, Paul şi însoţitorii săi sunt ameninţaţi de furtuna care s-a iscat în apropierea insulei Malta. După patrusprezece zile de urgie, Paul este singurul care-şi păstrează cumpătul. Îi convinge pe toţi să se odihnească puţin, ba chiar să mănânce spre a prinde puteri. Atunci, în zorii zilei, în mijlocul mării vijelioase, marele apostol al neamurilor "a luat pâinea, i-a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor şi, frângând-o, a început să mănânce" (Fapte 27,35). Asemenea lui Petru, în mijlocul valurilor, deşi nu a mers ca acesta pe apă, Paul ştie că doar Dumnezeu îi poate feri de înec; rugându-i-se acestui Stăpân plin de iubire, el împlineşte unicul act care îi asigură stabilitatea în mijlocul furtunii: Euharistia. Aşa se face că s-a salvat şi pe sine, şi pe toţi cei care erau cu el: două sute şaptezeci şi şase de suflete (Fapte 27,37). Iată deci ce miracole poate face Euharistia, care iradiază în lume iubirea Inimii Preasfinte a Mântuitorului, despre care vom vorbi mai detaliat în cateheza următoare.

Concluzii

Spre a înţelege de ce are întreaga lume nevoie de Euharistie, voi cita spre meditare un fragment extras dintr-o scrisoare apostolică a Sântului nostru Părinte, Papa Ioan Paul al II-lea: "Biserica şi lumea au mare nevoie de cultul euharistic. Isus ne aşteaptă în acest Sacrament al iubirii. Să nu cruţăm timpul în a merge să-l întâlnim în adoraţie, în contemplarea plină de credinţă şi gata să repare vinovăţiile grave şi greşelile lumii. Să nu înceteze niciodată adoraţia noastră!".