CATEHEZĂ

Cateheza a XXXI-a:
Înălţarea "de-a dreapta Tatălui"

Motto: "Iar Eu, când mă voi înălţa de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine" (Ioan 12,32).

Introducere

Înaintea venirii celei de-a doua a Mântuitorului Isus Cristos, înălţarea sa de-a dreapta Tatălui ceresc reprezintă ultimul episod remarcabil petrecut în timpul prezenţei sale printre apostoli. Deşi prezentat şi în Evanghelia după Marcu sau în Evanghelia după Luca, cea mai detaliată descriere a minunatului eveniment este aceea din Faptele apostolilor, cap. 1 vs. 9-11:

"Şi după ce a spus acestea, sub privirile lor, El a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor. În timp ce erau cu ochii aţintiţi spre cer şi el se înălţa, iată că le-au apărut doi bărbaţi în haine albe şi le-au spus: 'Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer'."

Înălţarea la cer a Mântuitorului Isus Cristos reprezintă încheierea unui traseu complet: Dumnezeu-Fiul s-a coborât pe pământ, apoi în iad şi, în cele din urmă s-a urcat din nou acolo de unde a venit: "Şi nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel care s-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer" (Ioan 3,13). Dar care a fost rostul unei asemenea - să-i spunem - "călătorii" a Fiului ceresc? Explicaţia se află în miezul credinţei creştine, adică în dogma referitoare la unirea fără amestec a celor două firi - dumnezeiască şi omenească - în Persoana Mântuitorului Isus Cristos.

Cuprins

Într-una dintre vestitele sale omilii susţinute cu ocazii sărbătorilor creştine, Sfântul Ioan Gură de Aur comenta Înălţarea Domnului accentuând semnificaţia sa excepţională pentru restaurarea umanităţii decăzute după păcatul originar. Iată cum se exprima, cu entuziasmul său caracteristic, marele Doctor al Bisericii din epoca patristică: "Ce sărbătoare este astăzi? Este o sărbătoare înaltă şi mare, care covârşeşte mintea omenească, şi vrednică de marea bunătate a aceluia ce a stabilit-o, adică a lui Dumnezeu. Astăzi neamul omenesc iarăşi s-a împăcat cu Dumnezeu. Astăzi vrăjmăşia cea îndelungată s-a ridicat, războiul cel lung s-a sfârşit. Astăzi s-a încheiat o minunată pace, care mai înainte niciodată nu se putea aştepta". La ce se referă, mai exact, Sfântul Ioan Gură de Aur? Răspunsul îl vom configura pornind de la un articol al Catehismului Bisericii Catolice: "Înălţarea lui Cristos marchează intrarea definitivă a umanităţii lui Isus în domeniul ceresc al lui Dumnezeu, de unde va veni iarăşi, dar care până atunci îl ascunde privirii oamenilor" (art. 665).

Păcatul originar al lui Adam şi al Evei a pricinuit o catastrofă cosmică pe care niciodată nu o putem înţelege îndeajuns. Dacă până în acel moment firea, natura umană era situată în proximitatea lui Dumnezeu-Tatăl, Creatorul, după cădere ea se înstrăinează pierzând harul sfinţitor care îi permitea situarea în Paradisul originar. Cu alte cuvinte, haina de lumină în care fuseseră înveşmântaţi protopărinţii a fost pierdută, înlocuită fiind de acele "tunici de piele" care au adus căderea omului într-un registru al naturii căzute, lipsite de lumina harului sfinţitor. Vorbind simbolic, putem spune că Cerul şi Pământul s-au rupt unul de altul, legătura lor a fost distrusă.

Alungat din Eden, omul va cunoaşte toate consecinţele naturii căzute: moartea (echivalentă cu evanescenţa, cu perisabilitatea unei naturi care nu mai este binecuvântată de harul sfinţitor divin), apoi boala, slăbiciunile trupului şi ale sufletului, dobândirea celor necesare traiului printr-o muncă istovitoare. Toate acestea indică exact ceea ce Psalmistul David arăta atunci când vorbea despre om ca despre o fiinţă care "s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi s-a ademănat lor" (Psalmul 48,12). În această stare, restabilirea de către om a unei relaţii cu Dumnezeu ca aceea dinaintea căderii nu mai era posibilă. Motivul e simplu: omul - creatura - nu poate străbate prin propriile forţe distanţa infinită ce o separă de Creator. Numai Dumnezeu însuşi poate străbate această distanţă. Numai El poate restaura legătura dintre Cer şi Pământ.

Ceea ce, la momentul hotărât în înţelepciunea Sa nemărginită, a şi făcut. Căci întrupându-se, coborând deci pe pământ, apoi în infern şi, în cele din urmă, înviind şi suindu-se de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, Isus a realizat tocmai acest lucru de neimaginat pentru creatură: a restabilit legătura dintre natura omenească şi cea dumnezeiască. De ce? Pentru că El nu a fost numai Dumnezeu adevărat, ci şi om deplin, pentru că nu a fost numai om, ci şi Dumnezeu. Astfel, atunci când s-a suit în ceruri - care simbolizează gloria dumnezeiască (CBC, art. 659), El a mers în acel loc având trup şi suflet uman, în conformitate cu asumarea deplină a naturii omeneşti alături de natura sa divină. Cu alte cuvinte, Isus Cristos este Dumnezeu adevărat, dar, totodată, El este şi primul om care se află, care vieţuieşte în ceruri: "Dumnezeu adevărat şi om adevărat". Sau, cum putem citi în marele Catehism, "Cristos este Stăpânul universului şi al istoriei. În El, istoria omului şi creaţia întreagă îşi află recapitularea" (art. 668).

Pentru toţi oamenii acest eveniment are semnificaţii cruciale. Ţinând seama de continuitatea, de raporturile strânse dintre natura umană universală asumată de Cristos şi dusă de-a dreapta Tatălui şi natura umană ipostaziată în noi toţi, indivizii, persoanele ce alcătuim neamul omenesc, prin Cristos avem posibilitatea de a intra într-o comuniune cu Dumnezeu similară, dacă nu chiar mai puternică decât aceea pe care o aveau Adam şi Eva înaintea păcatului originar. Deci mântuirea noastră, posibilitatea de a merge în Împărăţia Cerurilor, acolo unde Dumnezeu însuşi este templul oamenilor (Apocalipsa 21,22), este prilejuită atât de întruparea lui Isus cât şi de Înălţarea Sa de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Iată deci de unde provine însemnătatea extraordinară a acestui articol de credinţă: "Numai Cristos a putut să-i deschidă omului acest acces dându-ne astfel încredere că şi noi, făcând parte din Trupul lui, îl vom urma acolo unde a mers înaintea noastră El, Capul şi Începutul" (CBC, art. 661). Iar această intrare în Împărăţia Tatălui este posibilă încă de aici, de pe pământ, prin părtăşia pe care o avem cu Fiul său divin în Sfântul Sacrament al Euharistiei.

Concluzii

În loc de concluzie, încheiem propunându-vă un fragment din Catehism, fragment care se referă la taina vremurilor sau a "ceasului celui de pe urmă": "De la Înălţare, planul lui Dumnezeu a intrat în etapa desăvârşitei sale împliniri. Noi ne aflăm deja în 'ceasul de pe urmă' (1Ioan 2,18)".