CATEHEZĂ

Cateheza a XXX-a:
Pelerini către Emaus

Motto: "Oare nu ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?" (Luca 24,32).

Introducere

Între "arătările" Mântuitorului Isus Cristos după Învierea Sa din morţi, o semnificaţie aparte prezintă întâlnirea cu pelerinii aflaţi pe drum către Emmaus. Astfel, aici întâlnim clar expusă trecerea de la istoria pre-creştină, - în care toate cele profeţite de prooroci sunt încă ascunse înţelegerii celor care cercetau scripturile -, la perioada creştină, marcată de Învierea lui Isus Cristos, perioadă în care toate rostirile Vechiului Testament sunt împlinite şi dezvăluite. Pe de altă parte, această pericopă conţine şi o mărturie importantă despre valoarea şi semnificaţiile Euharistiei, căreia îi vom dedica o cateheză viitoare.

Deocamdată, să vedem mai întâi fragmentul din Evanghelia după Luca unde este relatată întâlnirea dintre Isus cel înviat şi pelerinii care merg spre Emmaus (Luca 24,13-35). Spre a înţelege fragmentul parcurs, o să încercăm să procedăm, după puteri, aşa cum procedau odinioară Sfinţii Părinţi şi marii Doctori Scolastici, care porneau de la premisa că fiecare fragment, fiecare frază, fiecare propoziţie, fiecare cuvânt din textul sacru sunt încărcate de semnificaţii bogate, ele înscriindu-se în unitatea Sfintei Scripturi dată de originea sa dumnezeiască. Cu alte cuvinte, Dumnezeu însuşi fiind autorul textelor sfinte, este logic să acceptăm faptul că în ele nu există nimic întâmplător. Deşi, în general, e vorba despre evenimente care s-au petrecut cu multe mii de ani înaintea noastră, trebuie să căutăm mereu semnificaţiile cele mai actuale, valabile chiar şi pentru noi, creştinii secolului XXI.

Cuprins

Mai întâi vom remarca situarea pelerinilor faţă de Ierusalim: erau cam la şaizeci de stadii distanţă. Dacă ne gândim la faptul că Ierusalimul terestru, trecător, este simbolul Ierusalimului veşnic, neperisabil, ne putem gândi că aceasta este, de obicei, poziţia creştinilor aflaţi "pe cale" către Împărăţia cerurilor: nici foarte departe, însă nici foarte aproape. Este, oarecum, o anumită depărtare proximă faţă de Ierusalimul celest, pe care doar sfinţii Bisericii o străbat, câteodată, ajungând până "în al treilea cer" încă din timpul vieţii lor pământeşti. Totuşi, nici chiar pentru ei aceste experienţe nu sunt permanente, ci, mai degrabă, sunt menite să reprezinte mărturii şi imbolduri pentru ceilalţi credincioşi, mai puţin avansaţi pe drumul perfecţiunii.

Aflându-se deci pe cale, pelerinii "vorbeau între ei despre toate cele întâmplate" (Luca 24,14). În acele vremuri nu existau mijloace de comunicaţii sociale; singurul mod de a transmite "ştiri" era cel direct, de la om la om. Pe lângă această constatare, trebuie să reţinem şi patosul care-i caracterizează pe ucenici. Ei sunt tulburaţi, nedumeriţi, uimiţi, şocaţi, frământaţi de ceea ce se întâmplase cu Isus Nazarineanul. În fond, merită să ne întrebăm şi noi, creştinii de azi: cât de mult mai discutăm despre cele întâmplate la Ierusalim pe vremea lui Isus? Cât de bine mai cunoaştem acele evenimente? Cât de mult ne "pasionează" discutarea, meditarea, aprofundarea lor? Uneori se pare că extratereştrii, faptele paranormale, ocultismul, magia, astrologia şi multe alte pseudo-gnoze contemporane au luat locul discuţiilor despre moartea şi Înviarea lui Isus Cristos. Este sau nu este aşa? Trebuie să ne întrebăm acest lucru, reţinând şi dimensiunea narativă, obligatorie pentru orice ucenic autentic: el este dator să povestească cu ai săi, aşa, ca la gura sobei, ce anume a făcut şi a spus Mântuitorul Isus Cristos. Aceste lucruri trebuie, în mod necesar, să reprezinte substanţa vieţilor noastre de zi cu zi, şi în mod deosebit Povestea poveştilor în mijlocul familiilor noastre. Căci este o poveste adevărată...

Unul dintre cele mai stranii puncte ale episodului este "orbirea" ucenicilor: "Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască" (Luca 24,16). Cine le ţinea ochii? Oare Dumnezeu? Cum ar putea Dumnezeu să orbească pe cineva spre a nu-l recunoaşte? Evident, pare absurd aşa ceva. Noi credem că altcineva doreşte ca oamenii să nu-l recunoască pe Dumnezeu. Însă Dumnezeu îngăduie această orbire, dar nu la nesfârşit. Căci întrebându-i despre motivele pentru care sunt trişti şi frământaţi, El scoate la lumină unul dintre gândurile cele necurate care obturează atât vederea fizică cât şi pe cea spirituală a ucenicilor: setea de putere politică. Iată ce afirmă, în acest sens, pelerinii înşişi: "Noi speram că El este cel care trebuia să elibereze Israelul" (Luca 24,21). Probabil că nu există prea multe idei la fel de nefaste ca aceasta, de un naţionalism aberant şi complet deplasat, care se sprijină pe o interpretare exclusiv politică a profeţiilor Vechiului Testament: "Isus a acceptat titlul de Mesia la care avea dreptul, dar nu fără rezerve, pentru că acesta era înţeles de o parte dintre contemporanii săi într-o concepţie prea omenească, esenţialmente politică" (Catehimsul Bisericii Catolice, art. 439).

Evident, şi aceşti ucenici sperau într-o domnie terestră, politică a Mântuitorului pe pământ. Acestra era motivul principal al dezamăgirii şi neînţelegerii lor. Tulburaţi şi de vestea găsirii mormântului gol, ei nu pricep nimic din profeţiile vetero-testamentare. Stabilind "boala" sufletelor lor, Dumnezeu intervine prompt dezvăluindu-le adevărata interpretare a Scripturilor: "Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la El" (Luca 24,27). Şi totuşi, "orbirea" care-i împiedică să-l recunoască pe Mântuitorul nu se împrăştie dintr-odată. Mai e nevoie de ceva, pe lângă "liturghia Cuvântului": de liturghia euharistică. Rămânând cu ei, musafirul necunoscut ia pâinea, o binecuvântează, o frânge şi le-o oferă spre împătăşire. "Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar El s-a făcut nevăzut dinaintea lor" (Luca 24,31). Cât de misterios, cât de paradoxal, cât de tainic este Dumnezeu! Exact atunci când ucenicii îl recunosc, El se ascunde! De ce? Personal, cred că putem vedea în acest mister o lecţie vitală pentru noi toţi: Dumnezeu este prezent, este - într-un anumit fel - vizibil în Sfânta Euharistie, de aceea El se ascunde din faţa ochilor ucenicilor care-l recunoscuseră, exact în momentul în care i-a împărtăşit. E ca şi cum deodată, exact în momentul în care ucenicii se cuminecă, El dispare în exterior pentru a trăi, ascuns, în inimile tuturor celor care se împărtăşesc.

Concluzii

Dacă sunt vestite cu credinţă, cu har, Scripturile sacre aprind inimile celor care le ascultă (vezi Ieremia 20,9). Condiţia este ca Isus să trăiască în noi, fiind primit cât mai des în Sfânta Euharistie, după ce ne-am curăţit sufletele de păcatele de moarte. Pelerini către Emmaus, noi toţi trebuie să ascultăm ceea ce Magisteriul Bisericii şi Păstorii noştri învaţă, lăsându-ne inimile aprinse de cuvintele lor inspirate. Dacă însă ne simţim reci, împietriţi, să nu ne sfiim să dăm la iveală acele gânduri care ne pot împietri inimile, care ne pot amorţi minţile şi sufletele, nepermiţându-ne să-l recunoaştem pe Domnul nostru Isus Cristos.