CATEHEZĂ

Cateheza a XXIX-a:
'Inima' credinţei noastre: învierea lui Isus Cristos

Motto: "A treia zi a înviat din morţi" (Crezul niceo-constantinopolitan).

Introducere

Într-un verset cuprins în prima Epistolă către Corinteni a Sfântului apostol Paul, găsim exprimată exigenţa cea mai importantă, cea mai înaltă a credinţei creştine: Învierea din morţi a Mântuitorului Isus Cristos. Iată, concret, cum se exprimă Paul: "Dacă Cristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră" (1Corinteni 15,14). Cu alte cuvinte, viaţa, moartea şi, în cele din urmă, Învierea lui Isus din Nazareth, fiul lui Iosif teslarul şi al Mariei fecioara, are ca şi punct culminant împlinirea celei mai aprige dorinţe a omului dintotdeauna: aceea de a scăpa de blestemul morţii.

Ne putem gândi la vechile tehnici spirituale ale nemuririi, sau la tehnicile alchimiştilor chinezi, arabi sau egipteni, ne putem gândi la alchimiştii medievali sau la aventurierii a căror imaginaţie se înfierbânta când se gândeau la cupa Graalului; toţi aceştia, ca şi nenumăratele generaţii de oameni din toate epocile şi locurile de după căderea protopărinţilor, un singur lucru căutau, de fapt, în nebunia lor: nemurirea. Dacă privim chiar şi la unii dintre oamenii de ştiinţă de azi, mai ales cei care lucrează în genetică, în biologia moleculară sau în alte domenii de vârf ale medicinei, vom descoperi destul de repede că sunt mânaţi într-ascuns de aceeaşi dorinţă: să scape de moarte.

şi cum ar putea fi altfel? Moartea rămâne cel mai dureros mister al vieţii noastre. Firea noastră o respinge în mod necesar, ca pe un blestem, ca pe o fatalitate chinuitoare. şi acest lucru nu este întâmplător: căci noi suntem creaţi nemuritori. Păcatul lui Adam şi al Evei a introdus moartea în lume. Dacă există un mesaj absolut specific religiei creştine, credinţei noastre, atunci acest mesaj este cel despre Învierea Mântuitorului Isus Cristos şi, în consecinţă, acela despre învierea noastră întru viaţa veşnică: "Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinţei noastre în Cristos", ne spune Catehismul Bisericii Catolice în articolul 638. De aceea, este absolut necesar să ne pătrundem cât mai adânc de acest adevăr, să facem cu adevărat din el centrul de referinţă al întregii noastre vieţi.

Cuprins

Fiind vorba de cel mai mare mister şi adevăr de credinţă, evident, Învierea a fost şi rămâne unul dintre punctele cele mai controversate ale credinţei şi teologiei creştine. De aceea trebuie, în măsura posibilităţilor noastre personale, să dăm mărturie după puteri despre adevărul acestui fapt. Căci nu este vorba numai despre credinţa noastră personală, deci subiectivă, ci despre un fapt concret, istoric, care s-a petrecut cu adevărat pe pământ: o persoană care a fost ucisă prin răstignire, Isus din Nazareth, a înviat din morţi. A rămas în urma sa un mormânt gol, dar, mai ales, au rămas mărturiile celor care l-au întâlnit pe Isus cel înviat după moartea Sa. Deci, atenţie! Învierea este, în primul rând, un eveniment obiectiv, istoric, care a avut cu adevărat loc în spaţiu şi timp. Abia după aceea, Învierea este un element fundamental al credinţei creştine, care reprezintă nu numai învăţătura Bisericii noastre ci, totodată, adeziunea personală a celor care-şi spun creştini la mărturiile privitoare la Învierea lui Isus.

Iată, mai exact, cum este exprimat acest adevăr în Catehism: "(...) nimeni nu a fost martor ocular al evenimentului însuşi al Învierii şi nici un evanghelist nu-l descrie. Nimeni n-a putut să spună cum a avut loc fizic. Cu atât mai puţin a fost perceptibilă simţurilor esenţa ei cea mai intimă, trecerea la o altă viaţă. Eveniment istoric care poate fi constatat prin semnul mormântului gol şi prin realitatea întâlnirilor apostolilor cu Cristos cel înviat, Învierea rămâne în aceeaşi măsură, prin ceea ce transcende şi depăşeşte istoria, centrul misterului credinţei. De aceea, Isus cel înviat nu se arată lumii, ci ucenicilor săi" (art. 647).

În acest articol ni s-a oferit cea mai justă perspectivă posibilă asupra Învierii Domnului nostru, cea mai echilibrată perspectivă din toate cele care au fost exprimate de-a lungul a două mii de ani de tradiţie creştină. În primul rând, observăm echilibrul perfect între mister şi raţiune, sau, dacă vreţi, între raţiune şi credinţă. Căci putem judeca veridictatea mărturiilor oamenilor care l-au văzut pe Isus cel înviat, dar nu putem înţelege cum a Înviat Isus din morţi. Desigur, există o mulţime de oameni care resping mărturiile celor care l-au văzut pe Isus înviat. De fapt, respingerea lor ne arată că suntem liberi să acceptăm sau să respingem acest fapt. Ca şi în alte cazuri, Dumnezeu nu ne obligă, nu ne constrânge să credem. De aceea El se arată celor care au dovedit deja că sunt dispuşi să creadă în Înviere, care se arată deschişi harului ca şi realităţii istorice concrete.

Să înţelegem deci că numai cei care, oarecum, cred deja, vor accepta Învierea? Putem folosi acest eveniment unic ca argument în faţa necredincioşilor? Avem tot dreptul să încercăm; Paul a încercat din răsputeri în Areopag să-i convingă pe atenieni de adevărul învierii. Însă: "Când au auzit ei de învierea din morţi, unii îl luau în râs, alţii ziceau: 'Despre asta te vom asculta altă dată'. (...) Totuşi, unii bărbaţi i s-au alăturat şi au crezut" (Fapte 17,32-34). Deci să nu ne aşteptăm la mari succese. Însă nimic nu trebuie să ne oprească de la a împlini chemarea Bisericii la vestirea acestui adevăr salvific: Isus a înviat din morţi.

Dar ce înseamnă, mai concret, aceasta? Există anumite mărturii ale Noului Testament pe care merită să le recitim de câte ori avem ocazia: femeile care l-au întâlnit prima oară pe Isus cel înviat (Matei 28,9-10; Ioan 20,11-18; Luca 24,9-10); Isus li se arată apoi apostolilor (1Corinteni 15,4-8; Luca 24; Ioan 20 şi 21) etc. Toate acestea dau mărturie despre realitatea cu totul specială a prezenţei lui Isus cel înviat.

În primul rând, avem de-a face cu cineva situat în veşnicie, dincolo de timp şi istorie: "În trupul său înviat, El trece de la starea de moarte la o altă viaţă dincolo de timp şi spaţiu" (CBC, art. 646). Cu toate acestea, vedem că trupul său are o anumită tangibilitate, nu este ceva fantasmatic, aşa, ca în cazul stafiilor, fantomelor sau al strigoilor. Isus mănâncă în faţa apostolilor, apoi se lasă chiar atins de ei, cum face cu Toma zis "necredinciosul". Trece prin ziduri şi levitează.

Toate aceste calităţi arată calităţi ale corporalului cu care noi, în actuala stare marcată de urmările păcatului originar, nu suntem obişnuiţi. Însă toate dau seama despre o stare superioară a umanităţii, specifică trupului înviat reunit cu sufletul său: "Prin unitatea naturii dumnezeieşti care rămâne prezentă în fiecare din cele două părţi ale omului, acestea se unesc din nou. Astfel, moartea se produce prin despărţirea compusului uman, iar Învierea prin unirea celor două părţi despărţite" (Sf. Grigore de Nyssa, în CBC, art. 650).

Concluzii

Sminteală pentru unii, speranţă pentru alţii, "Învierea lui Cristos este obiect de credinţă ca fiind o intervenţie transcendentă a lui Dumnezeu însuşi în creaţie şi în istorie" (CBC, art. 648).