CATEHEZĂ

Cateheza a XXVII-a:
Patimile şi răstignirea lui Isus Cristos

Motto: "Mielul lui Dumnezeu, cel care ia asupra sa păcatul lumii" (Ioan 1,29).

Introducere

Unul dintre articolele cristologice ale Crezului niceo-constantinopolitan afirmă că Mântuitorul Isus Cristos "a murit pentru păcatele noastre după Scripturi". Aplecându-ne cu atenţie asupra acestui pasaj din simbolul credinţei, remarcăm, mai întâi, sursa pe care se bazează mărturia referitoare la moartea lui Isus: Sfintele Scripturi. Desigur, nu este vorba doar de scrierile Noului Testament, în care sunt descrise supliciile îndurate de Mântuitor şi moartea Sa prin răstignire, ci, mai ales, e vorba de profeţiile Vechiului Testament care arătau cum anume avea să fie jertfit Mielul lui Dumnezeu spre iertarea păcatelor celor mulţi.

După cum ni se arată în articolul 601 din Catehismul Bisericii Catolice, Isus însuşi a interpretat astfel profeţiile Vechiului Testament, lucru vizibil în câteva versete din Evanghelia după Luca: "'O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?' Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el" (24,25-27); "Apoi le-a spus: 'Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus când încă eram cu voi; că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi'. Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile..." (24,44-45).

Dintre profeţiile Vechiului Testament privitoare la moartea Mântuitorului, o reţinem în mod deosebit pe aceea din Isaia, care evidenţiază tocmai semnificaţiile acestui eveniment unic: "Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte" (53,7-8).

Cuprins

Reflectând asupra versetelor lucane citate mai sus (24,25-27), ne putem întreba: de ce spune Isus despre pelerinii care mergeau la Emaus că sunt "nepricepuţi" şi "greoi la inimă" în a crede cele spuse de profeţi? Trebuiau oare toate acele relatări ale Vechiului Testament să fie atât de clare pentru toţi? De fapt, nici apostolii înşişi nu păreau a înţelege mai bine profeţiile profetice; de ce? Un posibil răspuns ar consta în falsa imagine pe care şi-o făcuseră despre Mesia.

Ca să fim mai expliciţi, ne vom reaminti acel pasaj din Evanghelia după Matei în care Petru greşeşte atât de grav încât Mântuitorul arată influenţa demonică care l-a făcut pe întâistătătorul apostolilor să păcătuiască: "De atunci a început Isus să le destăinuie discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie. Atunci, Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe spunând: Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată! Dar el, întorcându-se, i-a spus lui Petru: Mergi în urma mea, Satană. Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor" (Matei 16,21-23).

Întreg acest fragment este şocant: Petru, cel despre care Isus tocmai spusese că va fi piatra pe care va fi zidită Biserica, e numit "Satană"! Cu ce a greşit el? Care era problema lui? De ce l-a mustrat pe Isus cu privire la profeţia Acestuia despre cum avea să moară? Pentru că nu credea şi nu înţelegea profeţiile Vechiului Testament. Dar de ce? Să o spunem limpede: pentru că avea o imagine preconcepută despre moartea lui Isus.

De fapt, dacă ne gândim bine, orice om "lumesc" are o imagine preconcepută despre moarte. În primul rând despre moartea sa, apoi despre moartea celor dragi. Mai toţi visăm o moarte aşa, ca o adormire. Fără violenţă, fără suplicii, fără ruşine. Imaginea morţii bogatului celui nemilostiv ne este, adesea, mai dragă decât imaginea morţii săracului Lazăr. Cine ar vrea să moară hulit, scuipat, batjocorit şi răstignit? Cine nu ar vrea să moară în onoruri şi glorie lumească, în amurgul unei vieţi pline de laudă?

Gândind, probabil, astfel, Petru însuşi se teme de o moarte violentă. Motivul e clar: el nu se gândeşte la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamneilor. El nu ţine cont de necesitatea răscumpărării, ci doar de propria sa viziune asupra morţii şi vieţii. Mult mai târziu, tot Petru va fi cel care, luminat deplin de harul Duhului Sfânt, va arăta că: "Voi aţi fost răscumpăraţi din traiul vostru deşert, moştenit de la părinţi, cu sângele cel scump al lui Cristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit, care a fost orânduit mai înainte de întemeierea lumii, iar apoi arătat, în vremurile din urmă, pentru voi" (1Petru 1,18-20).

Ţinând seama de planul veşnic al lui Dumnezeu Tatăl, Isus trebuia să moară astfel pentru ca noi toţi să putem muri, eventual, în bună pace cu Creatorul nostru: acesta este marele adevăr al morţii jertfelnice a lui Isus. Numai că, atenţie!, acest lucru nu înseamnă "că cei care l-au 'dat morţii pe Isus' (Fapte 3,13) au fost doar executanţii pasivi ai unui scenariu scris dinainte de Dumnezeu" (CBC, art. 599). NU. Ci ei au înfăptuit acele lucruri cumplite din orbirea inimii lor, fiind îngăduiţi să se poarte astfel din raţiuni tainice, cuprinse în misterul răscumpărării vestit în Vechiul Testament. Prin acest eveniment providenţial, Dumnezeu distruge din start orice pretenţie omenească la vreun merit pentru care a dobândit mântuirea prin moartea şi jertfa lui Cristos: iubirea divină precede la modul absolut orice merit al nostru (CBC, art. 604). Căci ce putem noi, păcătoşii, să dăm în schimbul acestei morţi mântuitoare? Un singur lucru: recunoştinţă veşnică.

Concluzii

"Isus a adus reparare pentru greşelile noastre şi îndestulare Tatălui pentru păcatele noastre" (CBC art. 615). Această afirmaţie din Catehism rezumă esenţialul semnificaţiilor şi valorii morţii lui Isus pentru toţi oamenii, din toate timpurile. De aceea Crucea este pentru noi toţi un semn al jertfei supreme care a făcut-o pe Sfânta Roza din Lima să spună că: "În afară de Cruce nu există altă scară care duce la cer". Scopul vieţii noastre este trecerea spre viaţa veşnică prin moarte. Înţelegând acest adevăr esenţial, vom înţelege de ce avem nevoie de jertfa lui Cristos.

Însă pentru a dovedi că luăm în serios acestă jertfă, trebuie noi înşine să jertfim ceva: păcatele, patimile, ataşamentele noastre lumeşti, trăindu-ne viaţa sub semnul Crucii. Singuri, nu am putea face aşa ceva. Doar împreună cu Isus cel răstignit, mort şi înviat, acest lucru e posibil. De aceea, marele nostru secret mântuitor, cel care ne permite să intrăm în viaţa veşnică, este unul singur: Preasfântul Sacrament al altarului, jertfa cea nesângeroasă cu care, împărtăşindu-ne, ne întărim şi ne pregătim pentru marea călătorie spre Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, să ne ferim să transformăm cuminecarea noastră într-un simplu obicei pios, ci să ne pregătim şi să stăruim în a trăi toate acele învăţături dogmatice şi morale propovăduite de Biserică şi de Magisteriu, transformându-ne din slugi ticăloase în autentici slujitori ai Cuvântului întrupat.