CATEHEZĂ

Cateheza a XXVI-a:
Procesul Mântuitorului şi respingerea din partea lumii

Motto: "... oricare ar fi fost păcatul personal al actorilor procesului (Iuda, Sinedriul, Pilat) pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte, răspunderea nu poate fi atribuită tuturor evreilor din Ierusalim" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 597).

Introducere

De ce a fost judecat şi condamnat Mântuitorul Isus Cristos? Cum a fost posibil aşa ceva? De ce noi înşine, adesea, cuprinşi de îndoială şi neîncredere, îl judecăm pe Dumnezeu? Cum e posibil aceasta: omul - creatura - să-l judece pe Dumnezeu Atotputernicul - Creatorul? Iată câteva dintre cele mai cutremurătoare întrebări posibile chiar în inima credinţei creştine. Cercetând şi reflectând asupra procesului Mântuitorului, putem descoperi câteva răspunsuri cruciale pentru asemenea întrebări ce par de nerezolvat. Pentru aceasta, însă, e absolut necesar să desluşim răspunsurile dumnezeieşti în tăcerea şi în puţinele cuvinte pe care Isus le-a rostit în acele împrejurări sumbre. Şi să încercăm să vedem dacă nu cumva, împotriva aparenţelor, nu atât lumea e cea care îl judecă pe Dumnezeu, ci Dumnezeu e cel care lasă lumea să se judece singură, rostind astfel ea însăşi sentinţa împotriva propriului său duh care nu vrea şi nu poate să-l cunoască pe Isus Cristos, Dumnezeu făcut om.

Cuprins

Citind textele evanghelice ale Noului Testament, vedem că încă de la începutul predicii Sale Isus din Nazaret a fost urât de unii, în special pe motive religioase: era suspectat că "strică" Legea. Situaţia parcă ne e cunoscută: de câte ori nu s-au judecat şi luptat chiar şi creştinii între ei, pe motiv că nu respectă Legea cea nouă?!? Din păcate, prea adesea s-a întâmplat astfel, de-a lungul istoriei bimilenare a Bisericii. Aşa se face că în anul jubiliar 2000, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea s-a simţit inspirat spre a cere iertare de la Dumnezeu pentru greşelile săvârşite în trecut de anumiţi membri ai Bisericii, lucru pe care l-a făcut în mod public. Referitor la aceste motive, religioase, pentru care unii iudei de la început au vrut să-l piardă pe Isus, iată ce ne spune Catehismul Bisericii Catolice (art. 576):

"În ochii multora din Israel, Isus pare că acţionează împotriva instituţiilor esenţiale ale Poporului ales:

- supunerea faţă de Lege în totalitatea preceptelor ei scrise şi, pentru farisei, în interpretarea tradiţiei orale;

- caracterul central al Templului de la Ierusalim ca locul sfânt în care Dumnezeu sălăşluieşte în mod privilegiat;

- credinţa în Dumnezeul unic, la a cărui slavă nu poate fi părtaş nici un om."

Toate aceste motive au condus, în cele din urmă, la trădarea şi răstignirea Mântuitorului.

Analizând fragmentele evangheliştilor referitoare la procesul lui Isus, remarcăm, mai întâi, că Mântuitorul ne arată că cei care vor să-l piardă recunosc indirect, în ciuda neştiinţei lor, că El este Fiul lui Dumnezeu. Astfel, Caiafa îl întreabă: "Te conjur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu" (Matei 26,63). Deşi până atunci tăcuse, în acest moment Isus răspunde: "Tu ai zis..." (Matei 26,64). La fel răspunde Mântuitorul şi în faţa lui Pilat atunci când acesta îl întreabă: "Tu eşti regele iudeilor?" (Matei 27,11); El răspunde zicând: "Tu o spui!" (Matei 27,11).

Pe de altă parte, în Evanghelia după Luca există un alt răspuns al Mântuitorului, care, deşi scurt şi concis, indică principala problemă (cu care ne-am întâlnit în cateheza trecută, despre minunile lui Isus) a tuturor celor ce căutau să-l omoare: lipsa credinţei. Atunci când este somat să spună dacă El este Cristos, Isus răspunde: "Chiar dacă v-aş spune, nu m-aţi crede, iar dacă v-aş întreba, nu mi-aţi răspunde" (Luca 22,67-68). Aşa sunt întotdeauna procesele nedrepte; în afara faptului că cei care ajung în faţa instanţei sunt nevinovaţi, cei care judecă, de fapt, au decis verdictul cu mult înainte de a afla faptele. Căci nu ADEVĂRUL îi interesează pe cei care procedează astfel, ci alte "raţiuni".

De fapt, "raţiunea" acestui proces o ştim; a fost rostită de marele preot Caiafa atunci când arhiereii şi fariseii s-au adunat în Sinedriu speriaţi de faptul că Isus face multe semne contribuind la convertirea evreilor. Cu acel prilej Caiafa a rostit următoarele cuvinte: "Voi nu ştiţi nimic, nici nu înţelegeţi că este mai bine pentru voi ca să moară un singur om pentru popor şi să nu piară întreaga naţiune" (Ioan 11,49-50). Cuvântul grecesc pentru "naţiune" este cel la care, poate, vă aşteptaţi: to etnos. Cu alte cuvinte, vedem acum care era principala grijă a Marelui Preot: etnia, naţiunea.

De câte ori nu am auzit în ultimele secole aceeaşi placă? De câte ori nu am citit şi poate am şi auzit cuvinte ale unor anumiţi ierarhi răsăriteni judecându-şi şi acuzându-şi confraţii catolici în numele principiului "etnicităţii", al "naţiunii"? Din nefericire, acesta era argumentul adesea repetat împotriva Bisericii Catolice din România interbelică: că "dezbină neamul". Din păcate, uneori chiar şi în lumea catolică naţiunea a devenit un idol care a produs mari tulburări în rândul credincioşilor. De aceea acum e momentul să ne reamintim adevărata învăţătură creştină despre etnie şi naţiune: "Aşadar, nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat şi nici femeie: voi toţi sunteţi una în Cristos Isus" (Galateni 3,28).

Ce vrea să spună cu aceste cuvinte apostolul Paul? Oare au dispărut, după Cristos, deosebirile lingvistice dintre seminţii? Oare au dispărut diferenţierile între sexe? Nici într-un caz. Însă în interiorul Bisericii, care îl are ca Trup mistic pe însuşi Isus Cristos, toate aceste diferenţieri sunt asimilate în unitatea Duhului Sfânt care a oferit în ziua Rusaliilor darul ca toţi cei prezenţi să primească vestirea Evangheliei în limba sa, deşi fiecare din apostoli vorbea în graiul său originar. Acest lucru e posibil numai în Duh. Şi în Adevăr. Acolo unde Duhul lui Dumnezeu şi Adevărul lipsesc, imediat încep să fie scoase în evidenţă diferenţele etnice, lingvistice, de clasă etc., etc., etc.

Să ne amintim că ideologia marxist-leninistă numai pe aceasta şi-a construit întreaga propagandă şi acţiune politică: pe diferenţa, pe lupta de clasă. Iar în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste, la noi, în România, accentul pus pe etnic şi naţional era puternic îngroşat, încurajându-se implicit patimi vechi ca xenofobia şi naţionalismul. Uitaţi-vă în manualele de istorie mai vechi şi veţi vedea aceste urme ale unei concepţii politice şi istorice lipsite de Duh şi Adevăr. Exact din asemenea motive a fost judecat şi condamnat Mântuitorul: pentru că a mărturisit despre Sine că este Dumnezeul tuturor oamenilor, indiferent de etnia cărora aparţin. Chiar şi unora dintre apostoli le-a fost greu să recunoască de la început acest adevăr dumnezeiesc. A fost necesar ca Petru să primească acea revelaţie privată (Fapte 10,10-16) în care Dumnezeu i-a arătat că "în orice naţiune, cel care se teme de el şi face dreptatea îi este bineplăcut (lui Dumnezeu)" (Fapte 10,35).

Un alt aspect al procesului lui Isus este revelarea caracterului malefic al revoltei mulţimii: lecţia de aici ne arată că aproape întotdeauna, în spatele furiei populare se află cei care manipulează opinia publică: "arhiereii şi bătrânii" (Matei 27,21). În acest punct însă, este absolut necesar să observăm cu multă atenţie învăţătura Bisericii de la Conciliul al II-lea de la Vatican. Care insistă asupra unui aspect de care adesea unii creştini nu au ţinut cont, provocând represalii nedrepte împotriva urmaşilor iudeilor: nu toţi evreii sunt vinovaţi de judecata nedreaptă a lui Isus. Iată ce spune, textual, învăţătura Bisericii:

"Ţinând seama de complexitatea istorică a procesului lui Isus exprimată în relatările evanghelice, şi oricare ar fi fost păcatul personal al actorilor procesului (Iuda, Sinedriul, Pilat) pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte, răspunderea nu poate fi atribuită tuturor evreilor de la Ierusalim, în ciuda strigătelor unei mulţimi manipulate şi a reproşurilor globale cuprinse în chemările la convertire de după Rusalii. (...)

De aceea Biserica a declarat la Conciliul Vatican II: 'Cele săvârşite în timpul Patimii nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau atunci, fără deosebire, nici evreilor de azi. (...) Evreii nu trebuie prezentaţi nici ca respinşi de Dumnezeu, nici ca blestemaţi, ca şi cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptură' (Nostra Aetate, 4)" (CBC, art. 597).

Concluzii

Meditând asupra procesului nedrept şi mincinos pe care oamenii i l-au intentat lui Isus Cristos Mântuitorul, ne întâlnim cu cea mai cutremurătoare postură în care poate fi cunoscut Dumnezeu: El, Regele Universului, stă umil în faţa oamenilor acceptând ca ei să-l insulte şi să-l judece minţind împotriva Lui. Dacă ne gândim bine, aşa ceva nici o religie, nici o filosofie nu poate concepe. Multe dintre ereziile primelor secole erau doar expresii ale neputinţei unora de a accepta o asemenea revelaţie ce depăşeşte categoric raţiunea omenească. Judecându-l însă pe Dumnezeu, omul se judecă singur plasându-se în afara lumii harului, a luminii divine venită să împrăştie ignoranţa, orbirea făpturii căzute prin neascultare.

De aceea putem spune că Sfânta Scriptură şi învăţătura Bisericii sunt cele mai realiste (iar nu idealiste!) învăţături despre om. Câteva versete din Evanghelia Sfântului Ioan Teologul ne revelează esenţa acestui adevăr: "A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit" (Ioan 1,11). Acesta e motivul pentru care, oriunde veţi întâlni sloganuri de genul: "omul - fiinţa supremă", să ştiţi că se află ascunse premisele unor ideologii care pot conduce la apariţia unor dictaturi orientate împotriva omului.