CATEHEZĂ

Cateheza a XXV-a:
Minunile Mântuitorului Isus Cristos

Motto: "Isus îşi însoţeşte cuvintele prin numeroase 'minuni, fapte de putere şi semne' care arată că Împărăţia este prezentă în El" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 547)

Introducere

După cum aflăm din mai toate scrierile Noului Testament, Mântuitorul Isus Cristos şi-a însoţit permanent mesajul mântuitor cu numeroase "minuni, fapte de putere şi semne" (Fapte 2,22). Adesea suntem însă uimiţi citind acele pericope în care este relatată învierea cuiva din morţi, vindecarea vreunui paralitic, a vreunui orb sau a femeii cu scurgere de sânge care s-a atins într-ascuns de haina Sa. Şi totuşi... În ciuda faptului că aceste minuni erau publice, că mulţi dintre contemporanii lui Isus din Nazaret, fie ei oameni simpli sau preoţi ai Vechiului Testament, le-au văzut, în faţa Crucii pe care se afla răstignit s-au găsit atâţia oameni care să pună la îndoială batjocorind aceste miracole: "Dacă este regele Israelului, să coboare acum de pe cruce şi vom crede în el" (Matei 27,42). Cum se poate explica aşa ceva? Cum putem înţelege negarea atâtor evidenţe miraculoase?

Cuprins

Răspunsul există în evanghelii, rostit fiind de Mântuitorul însuşi. Înainte de a vedea care este el, să facem câteva precizări, bazându-ne pe utilul dicţionar creştin-catolic al părintelui Ioan Tamaş, unde găsim o definiţie clară a termenului minune-miracol: "(Din lat. miráculum, derivat din mirári, a se mira, a se minuna). Fapt sensibil în care se manifestă puterea lui Dumnezeu şi care depăşeşte atât experienţa umană cât şi legile naturii. În Vechiul Testament, alianţa între Dumnezeu şi poporul său este presărată cu minuni care arată puterea eliberatoare a lui Dumnezeu. În Noul Testament, minunea este un semn care îl ajută pe credincios să-l cunoască mai profund pe Isus: 'Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce le auziţi şi vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie' (Matei 11,5). Minunile sunt semne salvifice şi revelatoare ale lui Dumnezeu (cf. Ioan 2,11; 18; 12,18.37)". Sintetizând definiţia propusă de părintele I. Tamaş, vedem deci că minunea este un fapt obiectiv, perceptibil senzorial, care reprezintă o manifestare în lumea văzută a puterii lui Dumnezeu. Această manifestare supranaturală a lui Dumnezeu depăşeşte legile fizice cunoscute.

Să revenim la nedumerirea noastră: cum se face că unii, după ce au văzut unele dintre minunile lui Isus, au batjocorit puterea aceasta? Un prim răspuns îl găsim, de exemplu, în Evanghelia după Marcu, unde ni se relatează că în locul său natal Isus nu a putut face nici o minune: "Şi nu a putut face acolo nici o minune, decât doar că şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor" (Marcu 6,5). Iată deci de ce unii nu se pot hrăni şi folosi de puterea dumnezeiască manifestată prin minuni: pentru că nu au credinţă. Acelaşi lucru îl înţelegem, fără îndoială, din atâtea şi atâtea pasaje în care vedem cum Mântuitorul subliniază, după ce a vindecat miraculos pe cineva, că "credinţa ta (a celui vindecat) te-a mântuit". Cu alte cuvinte, minunea nu depinde doar de Dumnezeu; El poate face oricâte minuni doreşte, însă împlinirea lor depinde şi de credinţa (sau necredinţa) persoanei umane.

O ilustrare a acestui adevăr o găsim şi în celebra pildă despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr din Evanghelia după Luca (16,19-31). Când îl roagă pe Abraham să facă o minune, să-l trimită pe sărac din lumea de dincolo în lumea noastră, la fraţii săi cei necredincioşi, Abraham dă un răspuns foarte semnificativ: "Îi au pe Moise şi pe Profeţi să asculte de ei! (...) Dacă nu ascultă de Moise şi Profeţi, chiar dacă ar învia cineva din morţi, nu se vor convinge". Deci în lipsa credinţei în învăţătura vetero-testamentară, nici o minune nu poate convinge un necredincios de realitatea lumii de dincolo. Pe scurt, minunile presupun credinţă şi, totodată: "Ele cheamă la credinţă în El" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 548).

În creştinism minunile nu sunt un scop în sine, ele nu reprezintă componenta esenţială a religiei, având, în majoritatea cazurilor, un rol pedagogic, paideumatic, menit să dezmorţească conştiinţele împietrite de păcat. De-a lungul istoriei multimilenare a Bisericii vedem că minunile sunt abundente în primele două-trei secole după Cristos, când păgânii ce trebuiau să se convertească aveau nevoie de "argumente" forte, pe măsura înţelegerii lor. După secolul al IV-lea frecvenţa minunilor scade simţitor, Sfântul Ioan Gură de Aur explicând clar semnificaţiile aceastui fenomen de aparentă regresie a supranaturalului: credinţa a luat locul miracolelor. După ce o mare parte a omenirii a devenit creştină miracolele şi-au îndeplinit menirea. Ele au condus oamenii la unica "minune" esenţială: credinţa.

Dacă în ultimele secolele ale mileniului al II-lea asistăm la un reviriment tulburător al miracolelor (sfinţi stigmatizaţi, extatici, apariţii ale Mântuitorului Isus Cristos, apariţii ale Sfintei Fecioare Maria etc.), aceste lucru are, din nou, un pronunţat caracter pedagogic: Dumnezeu încearcă să indice lumii care s-a lepădat de credinţă calea către Împărăţia cerurilor. Dar cum oamenilor împietriţi de păcat acest lucru nu le poate fi transmis decât prin evenimente spectaculoase, miracolele devin din nou tot mai frecvente, într-o măsură direct proporţională cu apostazia tăcută a lumii (post)moderne.

Deci minunile sunt susţinute de credinţa noastră, dar, totodată, ele sunt menite şi a o întări, fiind solicitate de slăbiciunea credinţei noastre. Probabil că cel mai bine este sintetizată raportarea noastră la puterea minunată a lui Dumnezeu în acel strigăt al tatălui îndurerat de boala copilului său: "Cred. Vino în ajutorul necredinţei mele!" (Marcu 9,24).

Concluzii

După cum ni se arată în Catehism, minunile "nu sunt menite a satisface curiozitatea şi dorinţa după ceva magic" (art. 548). O asemenea dorinţă avea Irod, despre care evanghelistul Luca ne spune "că auzise de el (de Isus) şi spera să vadă vreun semn făcut de el" (Luca 23,8). De fapt, ele nu pot fi "forţate" în nici un fel de către cei credincioşi; doar Dumnezeu ştie exact de ce, cum şi când binevoieşte a face o minune. Singurele lucruri pe care Biserica ni le transmite cu privire la minuni sunt următoarele: "Isus îşi însoţeşte cuvintele prin numeroase minuni, fapte de putere şi semne care arată că Împărăţia este prezentă în El. Ele atestă că Isus este Mesia cel prevestit" (art. 547); "Semnele împlinite de Isus dau mărturie că Tatăl este Cel ce l-a trimis" (art. 548).