CATEHEZĂ

Cateheza a XXIV-a:
Schimbarea la faţă

Motto: "Şi, în timp ce se ruga, înfăţişarea feţei lui s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare" (Luca 9,29).

Introducere

În cateheza trecută, referitoare la predica de pe munte în care Mântuitorul Isus Cristos a expus fericirile, am văzut că una dintre problemele cele mai dificile ale omului de azi este intangibilitatea fericirii celeste, paradisiace, substituită cu fericirea oferită de plăcerile lumeşti, tangibile. Acesta este adevărul: orice om e mult mai motivat atunci când are în faţă un scop tangibil, apropiat, decât atunci când i se propune un scop ce i se pare mult prea îndepărtat, dacă nu chiar de-a dreptul irealist.

Dar de ce este aşa? Dacă privim în jurul nostru, vedem şi auzim adesea lucruri referitoare la bogaţia occidentului, la belşugul din alte continente şi multe asemenea lucruri. Mai mult sau mai puţin conştient, omul modern a luptat şi luptă din răsputeri să construiască aici, pe pământ, o copie a raiului ceresc. Dacă ne gândim doar la faptul - demonstrat de savanţi ca Jean Delumeau sau Mircea Eliade în cărţile lor erudite - că personalităţi cum a fost Cristofor Columb au făcut mari descoperiri geografice pornind în căutarea "paradisului terestru" în care au locuit Adam şi Eva înaintea căderii, ne dăm seama că imaginea Edenului este adânc înscrisă în firea omenească. Fiind creat nemuritor de Tatăl ceresc, omul vrea să fie fericit, vrea să trăiască într-o lume fără necazuri, fără întristare, fără boli şi, mai ales, fără moarte. Am putea spune că orice persoană, orice ideologie, orice curent politic sau cultural vizează, explicit sau implicit, asemenea scopuri, legate de idealul fericirii.

Cuprins

Privind la istoria sacră a venirii lui Dumnezeu pe pământ, vedem că Isus însuşi a venit să ne aducă tocmai fericirea, bucuria, pacea. Nu întâmplător a predicat cu tărie acele fericiri în predica sa de pe munte. Însă, cum am constatat deja, exigenţele pe care trebuie să le îndeplinim par de netrecut. Căci nimic din fericirea cerească, nici un har care o prilejuieşte nu poate fi obţinut prin puterea omului. Totul vine doar prin generozitatea de nerăsplătit a lui Dumnezeu însuşi. În acest punct, în care am putea ajunge la deznădejde, se găseşte revelată măreţia şi valoarea inestimabilă a Bisericii: Dumnezeu ne oferă deja de aici, de pe pământ, posibilitatea să ne hrănim cu harurile sale.

El nu le-a lăsat la bunul plac al voinţei omului, nici nu le-a ridicat pe culmi ameţitoare. Nu. Ni le-a pus la îndemână în sacramentele şi viaţa liturgică a Bisericii. Mulţime de haruri primim prin slujirea preoţilor noştri, în sacramentele botezului, mirului, spovedaniei, cununiei, preoţiei, ungerii bolnavilor şi, mai ales, în Sfânta Euharistie. Să ne gândim puţin: ceea ce cândva era intangibil, cu adevărat îndepărtat şi inaccesibil, astăzi se află în imediata noastră apropiere, în cartierele noastre, în oraşele noastre. De ce nu luăm în seamă aceste lucruri? De ce sunt atâţia oameni care le ignoră? Sau, mai rău, care le batjocoresc? Pentru că noi, cei credincioşi, nu ştim să le spunem tuturor, să le transmitem acest adevăr pe cât de simplu pe atât de extraordinar: "S-a apropiat Împărăţia Cerurilor"! Care, deşi invizibilă încă, este aici, "în mijlocul nostru".

Pentru a ne face conştienţi de această realitate, Mântuitorul Isus Cristos nu a uitat să ne-o arate, să ne-o transmită prin mărturiile predecesorilor noştri, fie ei apostoli sau sfinţi. E vorba despre experienţele mistice ale cunoaşterii lumii nevăzute, a raiului, a purgatoriului şi a iadului. Şi cea mai luminoasă, cea mai importantă dintre toate aceste experienţe este aceea a luminii paradisiace, prezentată în episodul Schimbării la Faţă.

Dar să vedem mai întâi relatarea evanghelică a Schimbării la Faţă: Matei 17,1-8; Marcu 9,2-10; Luca 9,28-36; putem citi şi mărturia personală a lui Petru despre acest eveniment, în 2Petru 1,16-19.

Pe baza acestor mărturii evanghelice, în Catehismul Bisericii Catolice (art. 554-556) ni se arată, mai întâi, că schimbarea la faţă a Mântuitorului este "o anticipare a Împărăţiei". Isus Cristos îşi arată, pentru o clipă, gloria firii sale Dumnezeieşti, confirmând mărturia lui Petru cum că El este Cristosul Dumnezeului celui Viu, fiind deci Dumnezeu adevărat. Sfântul Ioan Gură de Aur, în vestitul său comentariu la Evanghelia după Matei, interpretează acest eveniment arătând că, prin Schimbarea la Faţă, Isus evidenţiază dumnezeirea Sa, avându-i alături pe Moise şi pe Ilie. În contextul în care mulţi spuneau fie că Isus e Ilie, fie că este Ieremia sau alt prooroc vestit, El însuşi arată limpede apostolilor aleşi că este cu mult mai mult decât un prooroc: este Dumnezeu adevărat, "de o fiinţă cu Tatăl", plin de slava sa necreată, gloria sa veşnică.

Pe de altă parte, El arată că trebuie să treacă prin Cruce la Ierusalim înainte de a intra definitiv în gloria Sa. Din punct de vedere teologic, importanţa Schimbării la Faţă rezidă în revelarea Sfintei Treimi. Căci norul cel luminos indică prezenţa Duhului Sfânt, iar vocea care se aude este a Tatălui ceresc. Pe această revelare a Sfintei Treimi îşi întemeiază apostolul Petru mărturia: "De fapt, noi nu v-am făcut cunoscută puterea Domnului nostru Isus Cristos şi venirea lui pe baza unor basme bine ticluite, ci pentru că am fost martori oculari ai măreţiei lui. El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi mărire, atunci când din partea gloriei măreţe a venit acest cuvânt: 'Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea'. Noi înşine am auzit acest glas venit din cer când eram cu el pe muntele cel sfânt" (2Petru 1,16-18).

Un aspect important este transformarea, metamorfoza chipului şi al hainelor sale. Străluminoase, ele devin mai albe decât ne putem închipui, estompându-se complet în acea lumină de nespus. Unii Sfinţi Părinţi speculau cu graţie arătând că înainte de cădere, Adam şi Eva nu se ruşinau de goliciunea lor tocmai din acest motiv: erau "înveşmântaţi" în lumina harului dumnezeisc. La fel vor fi şi trupurile înviate ale celor din Împărăţia Cerurilor. Celor care ne spun că nu ştim nimic despre lumea nevăzută, despre Ierusalimul celest, le putem răspunde evocând aceste mărturii apostolice consemnate în Sfânta Scriptură. Ce ne facem însă dacă nu ne ascultă, dacă nu cred cuvântul Sfintei Scripturi? Ne rugăm pentru şi, în mod cu totul deosebit, îi consacrăm Inimii Prea Sfintei a Mântuitorului, cea din care izvorăşte acea lumină care poate înmuia inima oricărui păcătos.

Dar pentru aceasta trebuie ca noi, cei credincioşi, să cinstim în mod cu totul deosebit prezenţa luminii taborice în sacramentele Bisericii noastre. Să nu căutăm experienţe excepţionale, aşa cum sunt dăruite misticilor. Lor le sunt date tocmai spre a ne întări şi încuraja pe noi, cei care nu avem asemenea experienţe. Însă, să nu uităm nici o clipă cuvintele lui Isus rostite către Toma: "Fericiţi care nu au văzut şi au crezut" (Ioan 20,29).

Concluzii

În încheierea catehezei de astăzi este potrivit să cităm două articole, 556 şi 568, din Catehismul Bisericii Catolice:

"Schimbarea la Faţă ne dă o pregustare a venirii lui Cristos în glorie, 'care va transfigura trupul smereniei noastre făcându-l asemenea trupului măririi sale' (Fil 3,21). Dar ea ne aminteşte şi că 'trebuie să trecem prin multe strâmtorări ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu' (Fapte 14,22)";

"Schimbarea la Faţă a lui Cristos are drept scop să-i întărească pe apostoli în credinţă în vederea Patimilor: urcarea pe 'muntele înalt' pregăteşte urcarea pe Calvar. Cristos, Capul Bisericii, manifestă ceea ce Trupul său conţine şi iradiază în Sfintele Taine: 'speranţa Gloriei' (Coloseni 1,27)".

Cu alte cuvinte, putem spune că, participând la viaţa sacramentală a Bisericii, hrănindu-ne din harul Sfintelor Taine, participăm oarecum la misterul slavei, al gloriei Mântuitorului. Deşi ascunsă încă şi dezvăluită arareori, în experinţe mistice, sfinţilor şi sfintelor Bisericii, gloria dumnezeiască este şi trebuie să fie "pâinea noastră cea de toate zilele" care ne creşte în vederea intrării în Împărăţia Cerurilor.