CATEHEZĂ

Cateheza a XXIII-a:
Predica de pe munte

Motto: "Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri" (Matei 5,12).

Introducere

Dacă în cateheza anterioară am vorbit despre misterele copilăriei Mântuitorului, astăzi vom medita asupra câtorva momente, deosebit de semnificative, ale vieţii sale publice, dar mai cu seamă asupra Predicii de pe Munte, când a rezumat fericirile omului angajat pe calea către Împărăţia cerurilor. În privinţa momentului când Isus îşi începe activitatea publică, evangheliştii ne arată că este vorba de perioada imediat următoare arestării lui Ioan Botezătorul: "Auzind că Ioan a fost închis, Isus s-a retras în Galileea. (...) De atunci a început Isus să predice şi să spună: Convertiţi-vă. Pentru că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor" (Matei 4,12.17). Înainte însă de a reflecta asupra miezului mesajului evanghelic, trebuie să ne amintim un alt moment, crucial, descris de apostolul Luca (4,16-28). Vestind cu putere, rostind cuvinte pline har spre mirarea celor ce-l ascultau, Mântuitorul îşi începe mărturia printr-o critică severă a moravurilor celor ce pretindeau că sunt fiii lui Israel, urmaşi ai profeţilor pe care, de fapt, strămoşii lor îi uciseseră. Reacţia celor din sinagogă, din nefericire, va rămâne constantă: ei se umplu de mânie şi vor să-l ucidă pe Isus.

Două lucruri desprindem din acest episod. Mai întâi, faptul că totul trebuie să înceapă prin conştientizarea cât mai profundă a propriilor slăbiciuni, a propriilor defecte şi lipsuri. Nici masonii, nici americanii, nici evreii, nici protestanţii sau neoprotestanţii nu sunt vinovaţi de golirea Bisericii noastre "una, sfântă, catolică şi apostolică", de scăderea continuă a numărului catolicilor în Europa. Nu. Noi înşine suntem vinovaţi de aceasta. Câţi copii avem? În predica sa din data de 1 iunie, Înalt Preasfinţia Sa dr. Ioan Robu a vorbit despre deriva familiilor catolice care nu mai au copii. De ce? Exact pentru aceleaşi motive ca cele invocate de Isus Cristos în sinagogă: pentru că ne-am ucis profeţii, ne-am ucis sfinţii. Asta au făcut părinţii noştri, asta facem şi noi atunci când nu îndrăznim să facem ce au făcut sfinţii şi sfintele Bisericii noastre, mărturisind cu îndrăzneală Evanghelia, şi, mai ales, trăind virtuţile evanghelice. E vorba de o ucidere a lor în memoria noastră. Vrem să-i uităm, nu vrem să cercetăm serios vieţile lor, spre a le imita.

Dacă ar fi în mijlocul nostru, aşa cum a stat în sinagogă în mijlocul iudeilor, cred că Mântuitorul Isus Cristos aceasta ne-ar spune, după cum ne-a spus deja prin Sfânta Maria Margareta Alacoque: "Iată Inima Mea care i-a iubit atât de mult pe oameni. Iar drept răsplată nu primesc, de la cei mai mulţi, decât nerecunoştinţă, prin lipsa lor de respect, prin sacrilegiile, răceala şi dispreţul ce-l au faţă de această Taină a Iubirii Mele. Şi ceea ce mă doare mai mult este că inimile însele, care îmi sunt anume consfinţite, se poartă cu Mine tot aşa". Dacă acestea au fost cuvintele Mântuitorului într-o epocă când erau mai mulţi catolici în lume, ce ar spune astăzi, după dezastrul din ultimele decenii prezentat de Cardinalul Joseph Ratzinger drept una din cele mai mari crize din istoria Bisericii?

Revenind la cuvântul Mântuitorului din sinagogă, relatat de evanghelistul Luca, mai desprindem un al doilea lucru: necesitatea de a ne feri de dorinţa deicidă, dorinţa de a-l ucide pe Cristos. Când întâlnim oameni care se opun poruncilor sale, sau când noi înşine nu-i dăm crezare ci punem la îndoială cuvintele sale veşnice, ne întâlnim, de fapt, cu ispita celor care - nesuportând să-şi conştientizeze slăbiciunile, să-şi vadă păcatele - ar vrea să-l ucidă pe Dumnezeu aruncându-l în prăpastie. Să ne ferească Dumnezeu de o asemenea ispită! Însă ce putem spune când vedem câte avorturi se fac în ţara noastră? Să ştiţi că acestea sunt semnul faptului că oamenii vor să-l ucidă pe Dumnezeu: ucigând pruncii nenăscuţi, ei vor să distrugă - explicit sau implicit, conştient sau inconştient - chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om.

Cuprins

Cred că putem spune că orice păcat, orice greşeală omenească săvârşită după venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu, este consecinţa neascultării Evangheliei. Adică a neluării în seamă a acestui mesaj pe cât de scurt pe atât de profund şi plin de consecinţe nebănuite: "S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!" (Marcu 1,14). Ce înseamnă că "Împărăţia lui Dumnezeu este aproape"? De fapt, ce este Împărăţia lui Dumnezeu?

Să vedem, mai întâi, cum pune această problemă esenţială unul dintre marii Doctori ai Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur: "Un bătrân, care a călătorit mult, poate să ne spună cu de-amănuntul despre depărtarea, poziţia şi înfăţişarea oraşelor pe care le-a văzut, poate să ne vorbească despre porturi şi pieţe. Noi, însă, nu cunoaştem nici la ce depărtare se găseşte de noi cetatea cea din ceruri. Dacă am şti care e distanţa, poate ne-am da osteneala să-i scurtăm lungimea. Nu-i atât de departe de noi cetatea aceea cât e cerul de pământ. Dacă ne trândăvim este cu mult mai departe; dar dacă ne sârguim, ajungem în scurtă vreme la porţile ei. Pentru că distanţa aceasta nu se măsoară cu măsurătorile de pe pământ, ci cu sufletul şi cu purtarea" (Comentariu la Matei, omilia I, VII).

Ca să vrei să emigrezi trebuie să ai o anumită idee despre ţara unde doreşti să ajungi. De ce emigrează atâtea milioane de români în SUA şi în Europa occidentală? Pentru că au anumite idei, anumite viziuni despre acele ţări unde speră să li se îndeplinească visele. Aici e problema: ce ştim noi, concret, despre Împărăţia Cerurilor? Mai nimic. Apocalipsa ne revelează anumite lucruri care par incredibile: pieţe de aur ca oglinda, temelii din pietre preţioase, dimensiuni cu valori simbolice etc. Nu prea mai înţelegem mare lucru din acestea. În schimb despre Germania ştim multe: că acolo se câştigă şi trei, patru şi chiar cinci mii de euro pe lună, că mâncarea e ieftină, că au maşini mari şi frumoase, că e mai uşor să pleci dacă ai rude, că îţi trebuie o anumită sumă să treci graniţa etc. De ce ştim atâtea despre Germania şi atât de puţine despre Ierusalimul celest? Pentru că ne căutăm fericirea aici, pe pământ, iar nu în ceruri...

Mântuitorul ştia foarte bine aceasta. Atunci când se află în faţa lui Pilat, Isus spune câteva cuvinte tulburătoare: "Împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor. Dar acum împărăţia mea nu este de aici" (Ioan 18,28). Evident, Dumnezeu ştie perfect cum anume gândesc oamenii: dacă e vorba să lupte pentru bunuri pământeşti, nimic nu pare a le sta în cale.

Iată cum descrie Venerabilul Cardinal John Henri Newman aceasta: "Bogăţia este marea zeitate a zilei; ea este cea căreia mulţimea, întreaga masă de oameni, îi aduce un omagiu instinctiv. Ei măsoară fericirea după avere, şi după avere măsoară şi onorabilitatea. (...) Toate acestea vin din convingerea că bogăţia poate totul. Aşadar, unul din idolii zilei este bogăţia, iar altul este faima. (...) Faima, faptul de a fi cunoscut şi de a face zgomot în lume (ceea ce s-ar putea numi o reputaţie de presă), a început să fie considerată ca un bine în sine, un bine suprem, şi ea, un obiect de adevărată veneraţie" (citat în Catehismul Bisericii Catolice, art. 1723).

Dacă ne uităm chiar şi în Biserică, vedem că de multe chiar noi, creştinii, îi preferăm pe cei bogaţi, pe cei faimoşi, pe cei puternici. Marele scriitor catolic Georges Bernanos se întreba într-un roman al său, Jurnalul unui preot de ţară, de ce bogaţii ocupă şi în Biserici primele locuri? De ce nu sunt ţinuţi undeva în fundul Bisericii, în primele locuri fiind aşezaţi cu mare cinste cerşetorii, ciungii şi ologii, după exemplul sfinţilor care le sărutau rănile? De ce?

Pentru a ne arăta calea către Ierusalimul celest, Mântuitorul Isus Cristos a rostit un adevărat catehism cu prilejul Predicii de pe Munte: Matei 5,1-12. Dacă analizăm virtuţile propuse de Mântuitorul, e mai mult decât evident că ele sunt în totală contradicţie cu valorile lumeşti. Sărăcia, lacrimile, blândeţea, foamea şi setea de dreptate, milostivirea, curăţia inimii, pacea, martirajul, toate acestea sunt absolut opuse bogăţiei, distracţiilor, mâniei, saţietăţii, durităţii, celebrităţii, dezmăţului mediatic, nedreptăţii, mizeriei inimii, lipsei spiritului de sacrificiu. Având în faţă fericirile, mereu trebuie să ne întrebăm: cât anume avem din primele valori, ale Împărăţiei celeste, şi cât avem din ultimele, ale "lumii acesteia"?

Gândind la asemenea lucruri Biserica ne propune o învăţătură extrem de grea, copleşitoare am zice: "Fericirile dezvăluie scopul existenţei umane, ţelul ultim al actelor umane: Dumnezeu ne cheamă la propria sa fericire (art. 1719). (...) O asemenea fericire depăşeşte inteligenţa şi puterile omeneşti. Ea este rodul unui dar gratuit al lui Dumnezeu. De aceea a fost numită supranaturală, ca şi harul care îl pregăteşte pe om să intre în bucuria divină" (art. 1722).

Concluzii

Dar de ce stau lucrurile aşa? De ce nu poate omul să se bucure cât mai rapid şi intens de fericirea dumnezeiască? De ce nu dăruieşte Dumnezeu tuturor oamenilor fericirea lui divină? De ce este atâta nefericire în lume? Pentru că suntem "căzuţi" din fericire. Păcatul originar a antrenat tocmai pierderea fericirii dumnezeieşti. După această cădere, omul a căutat şi caută să se adapteze noii sale condiţii. Preferăm plăcerile trecătoare, care sunt tangibile, fericii veşnice, care e intangibilă. Aceasta e problema.

Ca să primim darul fericirii divine trebuie să dovedim că-l dorim foarte tare. Însă acel dar nu poate fi dorit fără a fi imaginat, gândit, măcar atât cât ne imaginăm şi ne gândim la fericirea lumească. Nu ştiu cât şi cum putem face, în zilele noastre, aşa ceva. Dar dacă nu putem, să ne ferim măcar să ne închipuim - precum cei care s-au mâniat pe Isus în sinagogă când le-au fost puse în faţă propriile nimicnicii - că nu mai avem nimic de făcut, că suntem desăvârşiţi. Şi mai ales să ne gândim la cât de efemere sunt "fericirile" lumii acesteia. Poate fi un bun început de a căuta cu adevărat fericirea cea veşnică. "Fericirile ne pun în faţa unor alegeri hotărâtoare în ceea ce priveşte bunurile pământeşti; ele ne purifică inimile ca să învăţăm să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de toate" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1728).