CATEHEZĂ

Cateheza a XXII-a:
Misterele vieţii Mântuitorului Isus Cristos

Motto: "Toată viaţa lui Cristos este o Revelare a Tatălui" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 516).

Introducere

În încheierea Evangheliei sale, Apostolul Ioan adaugă: "Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus. Dacă acestea s-ar scrie una câte una, cred că nici lumea întreagă nu ar cuprinde cărţile scrise" (Ioan 21,25). Prin aceasta apostolul dă seamă tocmai de ceea ce nu ştim despre viaţa Mântuitorului Isus Cristos, despre ceea ce nu este scris în Evanghelii cu referire la faptele şi cuvintele lui Isus Cristos. În articolul 512, Catehismul Bisericii Catolice precizează doar atât: "Întruparea şi Paştele luminează toată viaţă pământească a lui Cristos". Prin această afirmaţie, se sugerează, implicit, că Dumnezeu a dezvăluit în Sfintele Scripturi, inspirându-i pe evanghelişti ce anume să scrie în ele, numai acele fapte şi evenimente din viaţa Mântuitorului care sunt necesare mântuirii nostre. Cu alte cuvinte, Sfânta Scriptură nu este destinată lămuririi curiozităţilor noastre, dorinţei noastre omeneşti de a afla cât mai multe lucruri despre Dumnezeu, despre om şi lume. Ea nu este o enciclopedie, chiar dacă cuprinde o bogăţie de informaţii, uneori, copleşitoare.

"Multe lucruri care interesează curiozitatea omenească cu privire la Isus nu figurează în Evanghelii. Nu se spune absolut nimic despre viaţa sa la Nazaret şi chiar o mare parte a vieţii sale publice nu este relatată. Ceea ce s-a scris în Evanghelii a fost scris 'pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui' (Ioan 20,31)" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 514).

Cuprins

Viaţa lui Isus din Nazaret rămâne, într-adevăr, un mister. În primul rând, ea este misterul firii omeneşti ascunse în profunzimile Persoanei sale alături de firea dumnezeiască: "Firea sa omenească apare astfel ca 'sacramentul', adică semnul şi instrumentul dumnezeirii sale şi al mântuirii pe care o aduce El: ceea ce era vizibil în viaţa sa pământească duce la misterul invizibil al filiaţiunii sale divine şi al misiunii sale răscumpărătoare" (CBC, art. 515).

Pe de altă parte, viaţa Mântuitorului este misterul prezenţei Tatălui ceresc între oameni: "Toată viaţa lui Cristos este o Revelare a Tatălui: cuvintele şi faptele sale, tăcerile şi suferinţele, felul său de a fi şi de a vorbi. Isus poate spune: 'Cine mă vede îl vede pe Tatăl' (Ioan 14,9)" (CBC, art. 516).

În al treilea rând, viaţa Mântuitorului este un mister de Răscumpărare: "Răscumpărarea ne vine înainte de toate prin sângele Crucii, dar acest mister acţionează în toată viaţa lui Cristos, încă de la întruparea sa, prin care, făcându-se sărac, ne îmbogăţeşte prin sărăcia sa; în viaţa sa ascunsă, care prin supunerea sa repară nesupunerea noastră; în cuvântul său, care îi purifică pe cei care îl ascultă, în vindecările şi exorcismele sale, prin care 'a luat asupră-şi slăbiciunile noastre şi cu suferinţele noastre s-a împovărat'" (CBC, art. 517).

În fine, viaţa lui Isus Cristos este un mister de Recapitulare, asumând şi revăzând întreaga istorie a oamenilor, recuperând pentru noi tot ce am pierdut prin păcatul protopărinţilor Adam şi Eva (CBC, art. 518). Din toate cele spuse până aici, înţelegem că inclusiv atunci când Evangheliile ne vorbesc despre viaţa şi faptele Mântuitorului, chiar şi atunci avem în faţă taine, mistere de necuprins.

În ce priveşte copilăria sa, totul începe cu un mister: naşterea sa din Fecioară. Apoi, tot contextul naşterii sale e învăluit de mister: păstorii sunt chemaţi prin îngeri, magii sunt îndumaţi printr-o tainică stea. Copilăria însăşi e un mister. Vedem aceasta la copiii noştri, care, adesea, par mai înţelepţi decât cei vârstnici. Urmând naşterii sale minunate, copilăria lui Isus este învăluită în mister. Sfântul Părinte Papa Paul al VI-lea arăta care anume sunt cele trei lecţii ale misterului copilăriei lui Isus: lecţia de tăcere, lecţia vieţii de familie, lecţia muncii smerite.

În ansamblul Evangheliilor, singurul moment în care ni se spune ceva despre copilăria lui Isus este atunci când, la 12 ani, el este regăsit în Templu. 12 ani era vârsta majoratului evreilor. Deci nu trebuie să credem că Isus s-a comportat obraznic, indiferent faţă de părinţi. Ci a asumat rânduiala acelei vârste, când adolescentul putea sta şi citi în Templu, la măsura sa dumnezeiască: a petrecut trei zile şi trei nopţi în templu: "Isus lasă să se întrevadă aici misterul consacrării sale totale unei misiuni care decurge din filiaţia sa divină: 'Nu ştiaţi voi că între cele ale Tatălui se cade să fiu?'" (CBC, art. 534).

Deci Isus vădeşte unirea sa profundă cu Tatăl ceresc, în a cărui casă doreşte să stea mai mult decât oricine. Aceasta poate fi o mărturie despre cum trebuie să se comporte un creştin angajat pe drumul sfinţeniei: să caute cât mai mult intimitatea Tatălui ceresc, încă de la vârsta adolescenţei; să fie deci sprijiniţi toţi adolescenţii să facă asta. Dar oare noi îi ajutăm? După cum vedem că se îmbracă, că vorbesc, că se comportă copiii noştri din parohii, adesea avem sentimentul că prea puţin sunt încurajaţi la a trăi în intimitatea Tatălui ceresc. Dar oare noi, adulţii, ştim ce înseamnă să trăieşti această intimitate? Aici e o problemă pe care fiecare trebuie să caute să o rezolve împreună cu duhovnicul său, dar şi prin efort, prin meditaţie proprie.

Concluzii

"În cea mai mare parte a vieţii sale, Isus a împărtăşit condiţia imensei majorităţi a oamenilor: o viaţă de toate zilele fără măreţie aparentă, viaţă de muncă manuală, viaţă religioasă iudaică supusă Legii lui Dumnezeu, viaţă în sânul comunităţii. Din toată această perioadă ne este revelat faptul că Isus era supus părinţilor săi şi că 'creştea în înţelepciune, în vârstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor' (Luca 2,51-52)" (CBC, art. 531).

Idealul Înţelepciunii dumnezeieşti, iată ce anume ne revelează puţinele cuvinte ale Evangheliilor despre nucleul misterului vieţii de copil a Mântuitorului Isus Cristos. Acesta ar trebui să fie idealul pe care să-l insuflăm copiilor, nepoţilor noştri, de altfel tuturor copiilor din parohiile noastre. Lucru pe care nu avem cum să-l facem fără a fi noi înşine prieteni ai Înţelepciunii, purtători ai ei. Să cerem deci, cu încredere şi speranţă, darul Înţelepciunii!