CATEHEZĂ

Cateheza a XXI-a:
Dumnezeu adevărat şi Om adevărat

Motto: "Biserica mărturiseşte astfel că Isus este în mod inseparabil Dumnezeu adevărat şi om adevărat", Catehismul Bisericii Catolice, art. 469.

Introducere

În prima sa epistolă, Apostolul Ioan oferă credincioşilor din toate timpurile un criteriu foarte puternic de discernere a spiritelor, de descoperire a duhurilor celor care mărturisesc o anumită învăţătură referitoare la Mântuitorul Isus Cristos: "Iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci verificaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, căci mulţi profeţi falşi au apărut în lume. Prin aceasta îl cunoaşteţi pe Duhul lui Dumnezeu: orice duh care îl mărturiseşte pe Isus Cristos venit în trup este de la Dumnezeu. Dar orice duh care nu-l mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu. Acesta este duhul lui Antihrist, despre care aţi auzit că vine; şi acum este deja în lume" (1Ioan 4,1-3).

În cateheza de astăzi vom discuta unul dintre cele mai importante articole ale Crezului niceo-constantinopolitan, care urmează, detaliază şi aprofundează învăţătura despre Isus Cristos pe care Apostolul Ioan a indicat-o drept temelie a discernământului creştin: "S-a întrupat de la Duhul Sfânt din Maria Fecioara şi s-a făcut om" (Catehismul Bisericii Catolice, p. 51). Pentru a nu pierde din vedere nici un aspect important al acestui articol de credinţă vom trata diferitele aspecte ale sale sintetizându-le în cinci puncte principale.

Cuprins

1) Neprihănita Zămislire (dogma Imaculatei Concepţii).

Proclamată în anul 1854 de Papa Pius al IX-lea, dogma Imaculatei Concepţii se referă la darul special pe care Sfânta Fecioară Maria l-a primit din partea lui Dumnezeu însuşi: "Preafericita Fecioară Maria, încă din primul moment al zămislirii ei, printr-un har şi un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul, în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost ferită de orice prihană a păcatului originar" (CBC, art. 491).

Referitor la această dogmă, trebuie să înlăturăm din capul locului o eroare frecventă, prin care adesea unii gânditori anti-catolici, de provenienţă ortodoxă sau protestantă, neagă veridicitatea învăţăturii de credinţă mariane. Astfel, ei susţin în forme diferite faptul că această învăţătură ar afirma, explicit sau implicit, că Fecioara Maria s-a născut asemenea Mântuitorului Isus Cristos, fără unirea intimă a părinţilor. Ceea ce este complet greşit. Vechea tradiţia a Bisericii păstrează o cu totul altă învăţătură despre acest fapt, bazată pe un episod foarte profund dintr-un text creştin care a circulat intens în epoca patristrică: Protoevanghelia după Iacob. Aici se povesteşte cum Ioachim şi Ana, părinţii Fecioarei, ajunseseră la o vârstă înaintată fără a avea copii. La rugăciunile insistente ale lor, Dumnezeu le dăruieşte un copil, care a fost zămislit în mod firesc. Ţinând însă seama că vârsta lor era, totuşi, nefirească, se înţelege un lucru foarte important: că în actul unirii lor intime focul iubirii trupeşti era cu totul stins. Acest lucru poate fi şi el înţeles ca un semn al darului lui Dumnezeu, care, după cum am văzut în dogmă, a protejat-o pe ceea ce este "mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită decât serafimii" de păcatul originar.

2) Maternitatea divină a Mariei.

În dispută cu anumite secte paleocreştine, Biserica a mărturisit cu tărie că Sfânta Fecioară este Mama lui Dumnezeu, lucru vizibil şi în afirmaţia după care Maria este Theotókos, "Născătoare de Dumnezeu". Încă de la naşterea Mântuitorului ea este numită "Maica Domnului meu" (Luca 1,43) sau "mama lui Isus" (Ioan 2,1; 19,25). Această învăţătură apără, indirect, şi principiul dogmatic al întrupării, prin aceea că arată că Dumnezeu a venit în lume printr-o femeie, luând astfel firea omenească în Persoana Sa divină alături de firea Sa dumnezeiască.

3) Zămislirea de la Duhul Sfânt.

Aflată faţă în faţă cu Arhanghelul Gabriel, tânara Maria întreabă, uimită şi cutremurată de vestea pe care acesta i-a adus-o, după ce a cugetat în sine fără a găsi răspuns: "Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?" (Luca 1,34). Fără a-i da vreo explicaţie subtilă, arhanghelul îi aduce, totuşi, liniştea necesară sufletului ei preacurat, indicându-i sursa puterii care va produce o asemenea minune: "Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu" (Luca 1,35). Am putea spune că, chiar din acel moment, Duhul Sfânt este o prezenţă constantă şi perpetuă în viaţa Bisericii, pe care o va întemeia în ziua Cincizecimii. Pe de altă parte, prezenţa Duhului Sfânt indică conlucrarea Persoanelor Sfintei Treimi, care, deşi ipostasuri ale unui Dumnezeu unic, se află în indisolubila legătură a iubirii în care acţionează împreună arătându-ne şi nouă, ca şi credincioşi creştini, cum anume trebuie să conlucrăm.

4) Fecioria Mariei.

Cu multă vreme înaintea Întrupării, proorocul Isaia profeţise: "Iată, Fecioara va zămisli şi va naşte un fiu" (Isaia 7,14). Împlinită la acea "plinire a vremurilor" despre care am vorbit în cateheza anterioară, naşterea din Fecioară a fost şi va rămâne un mister pentru raţiunea umană. Deşi mărturisită din cele mai vechi timpuri ale Bisericii, această credinţă nu a încetat şi nu va înceta să provoace aprigi dispute. Adevărul este că avem de-a face cu o taină care nu poate fi înţeleasă şi lămurită decât în contextul credinţei: "Privirea credinţei poate descoperi, în legătură cu ansamblul Revelaţiei, motivele tainice pentru care Dumnezeu, în planul său de mântuire, a voit ca Fiul să se nască dintr-o Fecioară" (CBC, art. 502). Ceea ce vom reţine aici este doar esenţialul învăţăturii despre Maria: atât pentru Biserica Catolică, cât şi pentru Bisericile (ortodoxe) de Răsărit, Maria este fecioară înainte, în timpul şi după naşterea Mântuitorului.

5) Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.

Prima mare formulă dogmatică oficială a Bisericii a fost promulgată la Conciliul din Niceea (mai exact, în data de 19 iunie 325), unde Părinţii Conciliari au declarat că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, este homoousion - consubstanţial, de o fiinţă - cu Tatăl. Expresia se pare că-i aparţinuse Sfântului Atanasie cel Mare, după ce, iniţial, fusese folosită într-un sens alterat de Paul din Samosata (sec. III). Oricum, învăţătura lui Arie (preot din Alexandria, 256-336 d.C.), care afirmă că Fiul "a avut un început, acela al creaţiei", negând deci firea dumnezeiască a Mântuitorului, a fost condamnată definitiv în Biserica apostolică.

Un al doilea moment critic îl reprezintă controversa iscată de preotul Nestorius din Antiohia (sec. V), care neagă faptul că Isus Cristos s-a născut din Fecioara Maria, că a suferit şi a murit, respingând, de fapt, întruparea Mântuitorului în realismul ei deplin. Problema lui Nestorius era aceea că nu distingea conceptul de "natură" de cel de "persoană", el văzând în Cristos două persoane, fapt care anula unitatea Mântuitorului. Sfântul Chiril al Alexandriei îl reprezintă pe Papa Celestin I la Conciliul de la Efes (431), unde se afirmă că Fiul etern al Tatălui este acela care s-a născut din Fecioara Maria, care este, pe drept cuvânt, "Mama lui Dumnezeu" (gr. theotokos).

Arhimandritul Eutihie din Constantinopol provoacă o nouă criză teologică, susţinând următoarele: "Eu mărturisesc că Domnul nostru a fost în două naturi înainte de unire, dar, după unire, eu mărturisesc o singură natură". Inspirat de învăţătura marelui Papă sfânt Leon cel Mare, care fixează doctrina ortodoxă în celebra sa epistolă către Episcopul Flavian al Constantinopolului, Conciliul de la Calcedon (451 d.C.) îl mărturiseşte pe Cristos ca fiind "cunoscut în două firi în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit; nefiind niciodată anulată deosebirea celor două firi din cauza unirii lor, ci, dimpotrivă, păstrându-şi fiecare însuşirea caracteristică, reunite împreună într-o singură persoană (gr. prosopon) şi un singur ipostas, nu ca şi cum Cristos ar fi împărţit sau despărţit în două persoane, ci unul şi acelaşi este Fiul, Unul-Născut Dumnezeu, Cuvântul, Domnul Isus Cristos".

În fine, ultima mare criză din epoca patristică îl are ca protagonist pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, cel care se opune ereziei monotelite susţinută de Patriarhul Constantinopolului, Sergiu, care afirma că voinţa umană a lui Isus era absorbită - gr. ektexis - de voinţa sa divină. Cu alte cuvinte, în Isus Cristos nu sunt două voinţe ci una singură; un mod de a nega implicit distincţia dintre cele două firi - divină şi umană - ale sale. În anul 649, sfântul Papă Martin I, prieten şi susţinător al marelui Maxim Mărturisitorul, convoacă Conciliul local de la Lateran unde este condamnată erezia monotelită. Ulterior, Conciliul ecumenic al III-lea de la Constantinopol reînnoieşte condamnarea în 680-681 afirmând că: "În Cristos sunt două voinţe naturale fără amestec, fără diviziune, fără schimbare, fără separare".

Concluzii

Dacă ar fi să alegem o definiţie care să exprime, concluziv, tot ceea ce am afirmat mai sus, ea ar fi următoarea: în unica Persoană a Mântuitorului Isus Cristos sunt unite, fără a se confunda, cele două firi (sau "naturi") ale sale. Cea omenească, deplină şi înzestrată cu voinţă proprie, şi cea divină, de asemenea deplină şi cu voinţă proprie. Unite fără amestec, distincte fără separaţie, ele se află integrate armonios în Cuvântul Cel Viu al lui Dumnezeu, făcut om, răstignit, mort şi înviat spre mântuirea noastră. Isus Cristos este, deci, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.