CATEHEZĂ

Cateheza a XX-a:
"Plinirea vremii" şi întruparea Mântuitorului Isus Cristos

Motto: "Cuvântul s-a făcut trup pentru ca noi să cunoaştem astfel dragostea lui Dumnezeu" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 458).

Introducere

În Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Paul, chiar în primul capitol, putem citi câteva cuvinte referitoare la misterul istoriei, al destinului lumii şi al vieţii omului: "El (Dumnezeu Tatăl - n.n.) ne-a făcut cunoscut misterul voinţei sale după planul binevoitor pe care l-a hotărât mai înainte în El, ca să-l aducă la împlinire la plinirea timpurilor: şi anume să fie reunite toate lucrurile cele din cer şi cele de pe pământ sub un singur cap, Cristos" (Efeseni 1,9-11). Cuvintele marelui apostol al neamurilor sunt ecoul altor cuvinte sfinte, rostite de Mântuitorul însuşi şi consemnate în Evanghelia după Marcu: "S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape" (Marcu 1,15), sau prezentate tot de apostolul Paul în Epistola către Evrei: "După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor a toate, prin care a făcut şi veacurile" (Evrei 1,1-2). Toate aceste versete ne vorbesc despre momentul temporal providenţial când, ajungându-se la "plinirea vremii", Dumnezeu-Tatăl ne-a vorbit prin Fiul său unic, Isus Cristos, vestindu-ne apropierea Împărăţiei cereşti. Această vorbire implică, deci, întruparea Mântuitorului Isus Cristos.

De ce s-a întrupat Cristos? Sfântul Anselm din Canterbury, într-un text celebru - Cur Deus Homo - scris în anul 1098 al erei creştine, arăta că există persoane îndoielnice care pun problema în felul următor: "(...) din ce motiv sau datorită cărei necesităţi s-a făcut Dumnezeu om şi, prin moartea sa (după cum credem şi mărturisim), a redat lumii viaţa, când ar fi putut face aceasta fie printr-o altă persoană - angelică sau umană -, fie numai prin voinţă" (Anselm de Canterbury, De ce s-a făcut Dumnezeu om?, Iaşi, Polirom, 1997, p. 59)? Crezul niceo-constantinopolitan ne oferă un răspuns esenţial, axat pe dimensiunea soteriologică, mântuitoare, a importanţei Întrupării: "Pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri; s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om". Ca toate articolele Crezului, şi acestea sunt încărcate de taină, de mister, un mister pe care niciodată nu-l vom înţelege pe deplin. Să vedem însă ce înseamnă, atât cât putem înţelege, aceste cuvinte.

Cuprins

În Evanghelia după Ioan întâlnim o afirmaţie referitoare la tot traseul străbătut de Mântuitorul Isus Cristos: "Şi nimeni nu a urcat la cer decât cel care a coborât din cer, Fiul Omului" (Ioan 3,13). În Epistola către Efeseni, apostolul Paul se referă şi el la această chestiune: "Dar ce înseamnă 's-a ridicat' dacă nu că a şi coborât în locurile cele mai de jos ale pământului? Cel care a coborât este acelaşi cu cel care s-a ridicat deasupra tuturor cerurilor, ca să împlinească toate" (Efeseni 4,9-10).

Pentru a înţelege mai bine valoarea pentru toţi oamenii a Întrupării Mântuitorului, ne vom referi atât la situaţia de după păcatul originar, cât şi la anumite mărturii înregistrate de alte tradiţii religioase. Catehismul Bisericii Catolice, transmiţându-ne învăţătura referitoare la motivele întrupării, ne propune spre meditaţie un text deosebit de profund din Marele cuvânt catehetic al Sfântului Grigore de Nyssa: "Bolnavă, firea noastră cerea să fie vindecată; căzută, să fie ridicată; moartă, să fie înviată. Pierdusem stăpânirea binelui, trebuia să o primim înapoi. Închişi în întuneric, trebuia să ni se aducă lumina; pierduţi fiind, aşteptam un Mântuitor; prinşi, un ajutor; robi, un eliberator. Aceste motive erau oare lipsite de însemnătate? Nu meritau ele să-l mişte pe Dumnezeu pentru a-l face să coboare până la firea noastră omenească spre a o cerceta, fiindcă omenirea se găsea într-o stare atât de jalnică şi de nefericită?" (CBC, art. 457).

Întreaga explicaţie a Sfântului Grigore de Nyssa se bazează, explicit, pe învăţătura despre consecinţele dezastruoase ale păcatului originar al protopărinţilor Adam şi Eva. Neascultând porunca divină, ei au ieşit în afara comuniunii cu Dumnezeu, pierzând harul sfinţitor care era condiţia necesară pentru un raport direct cu Dumnezeul cel Viu. Întreaga fire omenească "cade", se "ascunde" de Dumnezeu, rupându-se astfel legăturile dintre "Cer" şi "Pământ".

Dacă cercetăm alte tradiţii religioase precreştine, vom vedea că acest eveniment cosmic - căderea protopărinţilor - are ecouri în modalităţi specifice acestor religii. De exemplu, populaţia pigmeilor semang credea că odinioară un trunchi de copac uriaş lega vârful Muntelui Cosmic cu cerul în care locuiau Zeii. Din cauza unei acţiuni rituale greşite a primilor oameni, acest copac s-a frânt, iar legăturile dintre oameni şi zei au fost întrerupte. La alte populaţii străvechi, găsim convingeri asemănătoare: liana care lega pământul de cer, muntele care ajungea la cer, arborele care lega cerul de pământ au fost distruse din cauza neglijenţei şi a răutăţii oamenilor, care au pierdut privilegiul comunicării cu Zeii sau cu Zeul suprem. Deşi aceste convingeri sunt adesea însoţite de perspective religioase eronate asupra lumii şi omului, putem distinge în hăţişul lor ecoul unui eveniment catastrofal, care a condus la ruperea legăturilor dintre Dumnezeu şi om.

Consecinţele acestei rupturi sunt întotdeauna dramatice: în primul rând, omul devine muritor, apoi el devine un sclav al întunericului, al puterilor malefice. Exact ceea ce ne spune Sfântul Grigore de Nyssa în cateheza sa. Din acest motiv era nevoie de intervenţia dumnezeiescului Mântuitor, spre a restabili comunicarea dintre Dumnezeu şi om. Dacă constatăm însă că această comunicare nu era cu totul absentă nici în era pre-creştină, ne putem întreba, totuşi, ce anume a adus în plus Întruparea? Evanghelia însăşi ne răspunde: "S-a apropiat Împărăţia cerurilor". Deci pentru prima dată după scoaterea lui Adam şi a Evei din Paradis, porţile raiului s-au deschis. Dacă privim atât în vechea tradiţie iudaică, cât şi în cultura greacă sau în alte culturi antice, vom vedea că atunci nu era accesibil sub nici o formă Paradisul. Chiar şi sufletele celor drepţi mergeau în Şeol, în Hades, unde au aşteptat eliberarea de sub "umbra morţii" de către Mântuitorul Isus Cristos, cel care a sfărâmat porţile iadului.

Alegerea de către Dumnezeu a momentului istoric al Întrupării rămâne pentru noi o taină. Dacă privim spre acest context istoric vedem împilarea dominaţiei romane, care storcea tot ce putea prin vameşii care-i spoliau pe evrei, vedem tulburările produse de răscoale şi mişcări para-revoluţionare, vedem crime şi ucideri însoţite de torturi îngrozitoare, între care răstignirile erau adesea preferate de autorităţi. Dar, mai ales, vedem înţelegerea deviată a Legii vechi la pe care o aveau mulţi dintre sacerdoţii iudei, farisei sau saducei, care ajunseseră la un formalism excesiv lipsit de iubire. Şi nu putem să-i uităm nici pe tiranii sângeroşi de felul lui Irod, care nu se dădeau în lături de la nimic spre a-şi păzi scaunele împărăteşti. Aceasta este lumea în care s-a întrupat Isus Cristos, născându-se şi trăind în sărăcie lucie. Şi totuşi, când bezna era mai mare, lumina a strălucit "pentru ca noi să cunoaştem astfel dragostea lui Dumnezeu" (CBC, art. 458). Căci Dumnezeu vrea ca nimeni să nu piară, ci "oricine crede în El (...) să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16). Însă acest lucru nu se poate împlini decât dacă noi Îl luăm ca model de sfinţenie, trăind în iubire creştinească unii faţă de alţii. Dacă împlinim acest lucru, se pretrece cu noi un miracol pe care Sfântul Toma d'Aquino îl descrie astfel: "Unigenitus Dei Filius, suae divinitatis nos esse participes, naturam nostram assumpsit, ut homines deos faceret factus homo Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, vrând să ne facă părtaşi de dumnezeirea sa, şi-a luat firea noastră, pentru ca El, făcut om, să-i facă pe oameni dumnezei" (CBC, art. 460).

Concluzii

Deşi nu putem înţelege de ce Dumnezeu a binevoit să se întrupeze atunci când a făcut-o, noi trebuie să ne bucurăm din tot sufletul de faptul că ne-am născut având un privilegiu unic: acela de a ne fi născut după Cristos, putând astfel să primim, în Sfânta noastră Biserică, toate binefacerile Întrupării Mântuitorului. Aici putem să ne reamintim cuvintele rostite de Isus Cristos însuşi către toţi cei de după El: "(...) fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre pentru că aud! Adevăr vă spun: mulţi profeţi şi drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi şi n-au văzut şi să audă ce auziţi şi n-au auzit" (Matei 13, 16-17).