CATEHEZĂ

Cateheza a II-a:
Un dar pentru toţi creştinii: Conciliul Vatican II

Motto: "Conciliul ecumenic Vatican II este un dar al Duhului făcut Bisericii" (Papa Ioan Paul al II-lea).

În loc de introducere: trei îndemnuri pontificale

"Vrem să fie încurajate şi multiplicate iniţiativele destinate la a face cunoscute credincioşilor importanţa şi scopul viitorului Conciliu ecumenic" (Papa Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea apostolică Celebrandi Concilii, 11 aprilie 1961, AAS, 53, 1961).

"Acesta este un moment unic, un moment de incomparabilă semnificaţie şi bogăţie. În această adunare universală, în acest punct privilegiat din timp şi spaţiu, converg împreună trecutul, prezentul şi viitorul; trecutul: pentru că aici, concentrată în acest loc, noi avem Biserica lui Cristos cu tradiţia sa, istoria sa, conciliile sale, doctorii săi, sfinţii săi; prezentul: căci trebuie să ne cerem voie unul altuia pentru a ieşi în întâmpinarea lumii de astăzi cu nenorocirile sale, cu suferinţele sale, cu păcatele, dar şi cu realizările ei minunate, cu valorile şi virtuţile ei. Şi, în cele din urmă, viitorul este prezent prin apelul urgent al popoarelor lumii pentru mai multă dreptate, în dorinţa lor de pace, în setea lor - conştientă sau nu - pentru o viaţă mai bună, tocmai acea viaţă pe care Biserica lui Christos poate şi doreşte ca ele să o trăiască" (Papa Paul al VI-lea, Mesajul de închidere al Conciliului Vatican II adresat Părinţilor Conciliari, 8 decembrie 1965).

"Conciliul ecumenic Vatican II a fost un dar al Duhului făcut Bisericii sale. Aceasta este raţiunea pentru care el rămâne un eveniment fundamental nu doar pentru înţelegerea istoriei bisericii la acest sfârşit de secol, ci, de asemenea, şi mai ales, pentru a constata prezenţa permanentă a Celui Înviat împrejurul Miresei Sale în istoria lumii" (Papa Ioan Paul al II-lea, Discurs la Congresul Internaţional asupra aplicării orientărilor Conciliului Ecumenic Vatican II, duminică, 27 februarie 2000).

Cuprins

În cadrul unui Congres internaţional consacrat actualizării Conciliului Vatican II ce s-a desfăşurat la Vatican în luna februarie a anului 2000, Cardinalul Joseph Ratzinger, care şi-a susţinut conferinţa după cuvântul rostit de Papa Ioan Paul al II-lea, în data de 27 februarie, îşi amintea următoarea întâmplare pe care Cardinalul Frigs i-a povestit-o de mai multe ori în timpul lucrărilor conciliare. La Conferinţa Episcopală Germană, reunită după anunţarea conciliului de către Papa Ioan al XXIII-lea, se discuta aprins despre posibila temă centrală. Într-un prim moment al discuţiilor, consensul părea evident: Biserica, adică ecleziologia trebuia să fie subiectul principal dezbătut la viitorul Conciliu Vatican II. Atunci, bătrânul episcop Buchberger de Regensburg, coordonator al unui monumental Lexikon für Theologie und Kirche, foarte stimat pentru înţelepciunea şi erudiţia sa, a cerut cuvântul şi a spus - după relatarea Cardinalului Ratzinger care-l citează pe Cardinalul Frigs - următoarele: "Dragi fraţi, la Conciliu voi trebuie să vorbiţi înainte de toate despre Dumnezeu." Episcopii au fost oarecum uimiţi; tăcerea ce a urmat arăta aceasta. Da. Era evident că scurta fraza a episcopului Buchberger conţinea esenţialul: conciliul nu poate avea drept scop principal nimic altceva decât vorbirea cu şi despre Dumnezeu. Să reţinem deci acest prim scop al Conciliului Vatican II: învăţătura despre Dumnezeu. În lipsa acestui scop, eminamente teologic, simplu şi clar nimic nu ar avea sens. Din el decurg toate celelalte scopuri, sau sensuri, secundare, care dau seama de complexitatea evenimentului conciliar şi a mizei sale centrale: regăsirea unor noi căi de dialog între omul modern şi Dumnezeul Cel Viu.

Pentru cei care cunosc entuziasmul iniţial, evoluţia ulterioară şi, în fine, blocajul dialogului dintre catolici şi ortodocşi, poate părea surprinzător faptul că pentru pontiful care a deschis conciliul, Papa Ioan al XXIII-lea, un alt scop - de mare importanţă - fixat încă de la început era dialogul ecumenic. După cum am văzut deja, în data de 25 ianuarie 1959, Ioan al XXIII-lea a anunţat - într-o biserică consacrată apostolului Paul - în cursul omiliei de închidere a săptămânii unităţii, pregătirea a trei opere de excepţie: sinodul diecezei Roma, conciliul ecumenic Vatican II şi reforma dreptului canonic. Surpriza era uriaşă. Cei 18 Cardinali prezenţi nu reuşeau să se convingă că auziseră bine. Totuşi, când textul alocuţiunii avea să fie publicat, o lună mai târziu, toată lumea înţelesese că marele Ioan al XXIII-lea adusese un stil profetic care, după cum afirmă Părintele René Laurentin, nu mai fusese întâlnit din timpul unor papi ca Eugen al IV-lea (1431 - 1447) sau Adrian al VI-lea (1154 - 1159). Presa explodă. Explicaţii, dispute, ipoteze care de care mai spectaculoase erau aruncate în jocul publicisticii de mare tiraj. Totuşi, din multitudinea de idei vehiculate, una părea dominantă: aceea conform căreia era vorba de un conciliul centrat pe ideea restaurării unităţii creştinilor despărţiţi. Prin ce se justifica această idee? Patru zile după ce anunţase convocarea conciliului, în 29 ianuarie 1959, Ioan al XXIII-lea a rostit în cursul unei vizite făcute în conventul călugărilor pasionişti dedicat Sfinţilor Ioan şi Paul, următoarele cuvinte memorabile: "Noi nu vom face un proces istoric. Noi nu vom cerceta cine a avut dreptate şi cine a comis o nedreptate. Responsabilităţile sunt împărţite. Noi doar spunem: să ne reunim. Să înceteze disensiunile."

Evident, atât cuvintele papei cât şi comentariile teologilor ne arată clar că e vorba, în primul rând, despre schisma dintre Occidentul şi Orientul creştin. Totuşi, nu se avea în vedere o negociere analogă celor de la Lyon II sau Florenţa, dar nici o renunţare la anumite dogme în vederea unui compromis eclezial cu fraţii despărţiţi. Ci pur şi simplu e vorba de ideea unităţii care era foarte puternică în spiritul papei, şi care corespundea unei şi mai profunde dorinţe de unire. Dacă ne gândim la acea "Declaraţie comună a Papei Paul al VI-lea şi a patriarhului Athenagoras exprimând decizia lor de a ridica din memoria şi din mijlocul Bisericii sentinţele de excomunicare din anul 1054" citită la încheierea Conciliului Vatican II, în data de 7 decembrie 1965, vedem că dorinţa Papei Ioan al XXIII-lea a dat roade. Dacă ne gândim însă la blocajul actual al dialogului ecumenic dintre catolici şi ortodocşi, vedem că mai sunt multe, foarte multe de făcut pe drumul unităţii.

Alături de primul scop enunţat, cel al deschiderii dialogului cu creştinii despărţiţi în vederea restaurării unităţii, Ioan al XXIII-lea a mai fixat încă un scop, de natură pastorală, de o importanţă la fel de mare - ba, dintr-o anumită perspectivă, poate chiar mai mare - ca şi scopul "ecumenic". Exprimat în importantul cuvânt de deschidere al Conciliului, rostit la 11 octombrie 1962 (prima zi a istoricului eveniment) în Bazilica Sfântului Petru din Vatican, acest scop poate fi numit pe drept "pastoral". Referindu-se la acest discurs inaugural al Papei, părintele Laurentin sublinia că a fost dominat de tema dialogului, necesar, dintre Biserică şi lumea contemporană, solicitându-se părinţilor conciliari să prefere blândeţea şi mila severităţii. Deşi ar merita citit integral şi analizat paragraf cu paragraf, vom cita un singur fragment din cuvântul Papei Ioan al XXIII-lea, fragment din care reiese cu claritate scopul pastoral al conciliului: "(...) Noi ne vom dărui, fără teamă, operei pe care o reclamă epoca noastră. (...) Doctrina autentică va fi expusă urmând metodele de cercetare şi de prezentare care sunt folosite de gândirea modernă. Substanţa vechii doctrine păstrate în depozitul credinţei este un lucru, în timp ce modalitatea (sau calea) în care este prezentată e un altul".

Manifestând o mare atenţie faţă de exigenţele lumii moderne, Papa Ioan al XXIII-lea se comportă ca un adevărat păstor ce se îngrijeşte de oile turmei sale care trebuie îndrumate cu blândeţe, dar cu fermitate, pe cale Adevărului revelat. Astfel, pentru prima dată în istoria multimilenară a Bisericii, se întruneşte un conciliu al cărui prim scop nu este condamnarea erorilor, ci exprimarea mai adecvată a Adevărului şi avansarea mai profundă în cunoaşterea sa. Iată încă un motiv pentru care suntem datori cu toţii, după cum ne îndeamnă cu tărie şi Papa Ioan Paul al II-lea, să studiem şi să cunoaştem temeinic documentele conciliare: spre a cunoaşte acel Adevăr suprem care ne poate face liberi şi pe care suntem datori să-l transmitem adecvat tuturor oamenilor.

Concluzii

Conciliul Vatican II şi documentele emise cu acel prilej nu sunt destinate doar episcopilor şi preoţilor noştri. Ci tuturor creştinilor. Aşa se explică îndemnul ferm al Papei Ioan Paul al II-lea, care, în data de 26 noiembrie a anului jubiliar 2000, spunea următoarele adresându-se reprezentanţilor creştinilor laici: "sunteţi cu toţii invitaţi să recitiţi aceste documente pentru a vă întări vocaţia voastră, pentru a vă angaja în apostolat, aşa cum acest lucru a fost propus de către Părinţii conciliari, pentru a fi în lume mărturisitorii Veştii Celei Bune şi pentru a lua întotdeauna parte mai activ la misiunea Bisericii. Lumea are nevoie de mărturia voastră personală, conjugală, familială, profesională şi eclezială". Iată, deci, că Sfântul Părinte ne cere să citim documentele de la Conciliul Vatican II, să le studiem, să le aprofundăm. Marele Catehism al Bisericii Catolice este şi el un rod al Conciliului, o sinteză a acestuia. Personal, credem că un adevărat credincios catolic trebuie să studieze mereu, alături de Sfânta Scriptură, textele de la Vatican II şi Catehismul. Altminteri cum îşi va putea cunoaşte credinţa, cum va putea da mărturie în faţa lumii de azi?