CATEHEZĂ

Cateheza a XIX-a:
Cred în Isus Cristos

Motto: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu" (Matei 16, 16).

Introducere

Dacă parcurgem textele despre credinţa în Isus Cristos din Catehismul Bisericii Catolice (CBC) sau dacă citim documentul privitor la educaţia creştină Catechesi tradendae (CT), vom descoperi câteva lucruri tulburătoare privitoare la tot ceea ce facem în cadrul unui program catehetic, aşa cum este acesta al nostru, indiferent care este destinatarul său. Iată, de exemplu, ce putem citi în articolul 426 din CBC care citează articolul 5 din CT: "'În centrul catehezei găsim esenţialmente o Persoană, aceea a lui Isus din Nazaret, Fiul unul-născut al Tatălui (...), care a pătimit şi a murit pentru noi şi care acum, înviat, trăieşte împreună cu noi pentru totdeauna (...). A catehiza (...) înseamnă a descoperi în Persoana lui Cristos tot planul veşnic al lui Dumnezeu. Înseamnă a căuta să înţelegi semnificaţia gesturilor şi cuvintelor lui Cristos, a semnelor săvârşite de El'. Scopul catehezei: 'A pune în comuniune cu Isus Cristos. El singur poate călăuzi iubirea Tatălui în Duhul şi ne poate face părtaşi la viaţa Sfintei Treimi'".

Dacă reflectăm numai la acest articol, şi deja ne putem da seama ce lucru minunat dar tulburător este o cateheză: un prilej al întâlnirii cu Dumnezeu, cu Mântuitorul Isus Cristos. Minunat pentru că, cel puţin cu mintea, ştim că doar asta ne poate fi de folos, tulburător deoarece nu putem să nu ne întrebăm: îl întâlnim noi cu adevărat pe Isus Cristos în catehezele noastre, sau doar ne întâlnim unii cu alţii, dar fără a ne întâlni cu Dumnezeu? Mie această întrebare, această exigenţă mi s-a părut - din momentul în care am citit-o pentru prima dată - tulburătoare. Şi dacă mă gândesc foarte bine, în ceea ce mă priveşte, nu ştiu dacă pot îndrăzni să mă numesc "catehet". Căci iată ce spune despre cateheţi CBC: "Cel care este chemat să 'înveţe pe alţii despre Cristos' trebuie mai întâi să caute acel câştig nepreţuit care este 'înălţimea cunoaşterii lui Cristos'; 'să fie gata să piardă totul (...) pentru a-l câştiga pe Cristos şi a fi aflat în El', şi 'a-l cunoaşte pe El, şi puterea învierii lui şi, în împărtăşire cu suferinţele lui, să se facă asemenea lui în moarte, spre a ajunge, de e cu putinţă, la învierea cea din morţi' (Fil 3,8-11)" (art. 428).

În ce măsură împlinim asemenea condiţii, situate la ameţitoarea altitudine a demnităţii apostolice a marelui Paul, "apostolul neamurilor"? Suntem noi la "înălţimea cunoaşterii lui Cristos"? De fapt, ce înseamnă "să-l cunoşti pe Cristos"? Nu intră acest lucru în contradicţie cu credinţa? Căci dacă credem în ceea ce nu vedem, înseamnă că nu cunoaştem! Iar dacă ajungem să cunoaştem, înseamnă că nu mai e nevoie de credinţă! Sau poate nu este aşa?!?

În general, nimeni dintre noi nu se poate lăuda că "l-a cunoscut pe Cristos" în mod nemijlocit, că a avut o experinţă mistică, spirituală, experienţă prin care a ajuns să le vadă pe "cele nevăzute". Atunci cine poate catehiza? Cine poate spune că-l cunoaşte pe Isus Cristos, aflat "de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl"? În fond, ce înseamnă să crezi în Isus Cristos?

Cuprins

În articolul 423, CBC ne propune un rezumat al esenţialului credinţei creştine, un fel de crez al catehismului similar Simbolului credinţei de la Niceea sau Simbolului de credinţă apostolic:

"Credem şi mărturisim că Isus din Nazaret, născut evreu dintr-o fiică a lui Israel, la Betleem, în timpul regelui Irod cel Mare şi a împăratului Caesar Augustus, de meserie tâmplar, mort răstignit la Ierusalim, în timpul procuratorului Ponţiu Pilat şi sub domnia împăratului Tiberius, este Fiul veşnic al lui Dumnezeu făcut om, că El 'a ieşit de la Dumnezeu' (1In 13,3), 's-a coborât din cer' (In 3,13; 6,33), 'a venit în trup' (1In 4,2), deoarece 'Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi şi noi am văzut slava lui, slava unuia-născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (...). Şi din plinătatea lui noi toţi am luat, şi har peste har' (In 1,14.16)".

Iar în articolul 424 se adaugă următoarele: "Însufleţiţi de harul Duhului Sfânt şi atraşi de Tatăl, credem şi mărturisim despre Isus: 'Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu' (Mt 16,16). Pe stânca acestei credinţe mărturisite de Sfântul Petru, Cristos a zidit Biserica sa".

Să reluăm acum, cu atenţie, crezul propus în catehism. Remarcăm, mai întâi, istoricitatea întregii vieţi a Mântuitorului Isus Cristos, care ne este prezentat, simplu şi clar, drept un evreu născut în Betleem, de meserie tâmplar, care a murit răstignit sub Ponţiu Pilat. Până aici, dacă ne-am limita la atât, avem de-a face cu o poveste nefericită - aşa cum erau multe în acele vremuri crude - cu un final trist. Folosind cuvintele adecvate filmelor, putem spune că avem de-a face cu o poveste fără happy-end.

După această contextualizare istorică urmează partea cea mai uluitoare, de necrezut: acest tâmplar ucis prin răstignire, era, de fapt, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, coborât din ceruri... Adică Dumnezeu întrupat, făcut om, care a trăit între oameni pe toată durata vieţii Sale şi care le-a arătat apostolilor slava sa dumnezeiască... Cum putem noi să credem aşa ceva? Gândiţi-vă: un om ca oricare dintre noi, cu o meserie umilă, ucis într-un mod mizerabil, să fie Fiul lui Dumnezeu! Dumnezeu "adevărat şi om adevărat"! Cum poate fi cu putinţă? Într-adevăr: la oameni aceasta e cu neputinţă. Nu cunoaştem atâţia oameni care se îndoiesc? Care neagă această credinţă ciudată, absurdă chiar? Însă atât la începutul articolului 423 cât şi în cuprinsul articolului 424 ne este dezvăluit cum de este posibil acest lucru incredibil: prin CREDINŢĂ. Căci articolul 423 nu începe prin a ne spune "noi ştim că" etc..., ci începe prin a spune: "Credem şi mărturisim...". Şi totuşi...

Cum e posibilă o asemenea credinţă? Iată cum: mai întâi, prin HARUL DUHULUI SFÂNT care ne însufleţeşte în credinţa noastră; apoi, prin MĂRTURIA CREDINŢEI APOSTOLULUI PETRU, care este "stânca" întregii credinţe creştine. Deci, pe de o parte, noi putem mărturisi credinţa pentru că am primit un har al Duhului Sfânt, l-am acceptat (căci toţi oamenii îl primesc, dar cei care sunt necredincioşi îl refuză), apoi ne lăsăm conduşi de el. Iar în al doilea însă nu în ultimul rând noi credem că Biserica, al cărei reprezentant vizibil este Sfântul Părinte Papa, urmaşul lui Petru, crede şi transmite ceea ce a primit de la apostoli care L-AU VĂZUT PE CRISTOS în slava Sa dumnezeiască. Avem deci de-a face cu împletirea dintre lucrarea harului Duhului Sfânt cu mărturia pe care o dau până în zilele noastre Papii şi ceilalţi urmaşi ai apostolilor, episcopii Bisericii Catolice.

Înainte deci de a avea privilegiul unei cunoaşteri mistice a lui Dumnezeu, pe care puţin îl au în această viaţă, iată deci care sunt modalităţile de a-l cunoaşte, PRIN CREDINŢĂ, pe Isus Cristos: cu ajutorul harului Duhului Sfânt pe care suntem datori să-l primim, să-l lăsăm să lucreze în sufletele noastre, primind şi aprofundând mărturia apostolică pe care Magisteriul Bisericii o transmite spre mântuirea noastră. În măsura în care ne luptăm din răsputeri să ascultăm şi să urmăm această autoritate teandrică, adică de origine dumnezeiască dar totodată umană, vom reuşi să-l cunoaştem pe Cristos, care este prezent în mod tainic în Papă, în Episcopi, în preoţi. Aceasta poate fi o meditaţie profundă pentru toată viaţa noastră: să-i observăm pe păstorii noştri, în tot ceea ce fac, ca şi cum fiecare dintre ei ar fi Cristos însuşi. Şi chiar şi noi, cei ce suntem şi vrem să fim creştini, ar trebui să ne privim astfel unii pe alţii, în virtutea "chipului şi asemănării lui Dumnezeu" din noi.

Odată intraţi pe acest drum al CUNOAŞTERII PRIN CREDINŢĂ a lui Isus Cristos, ni se deschide poarte celei mai înalte modalităţi de cunoaştere prin credinţă a lui Dumnezeu: e vorba, desigur, despre Preasfântul Sacrament al Altarului, despre Sfânta Euharistie, Inima vieţii noastre ecleziale. Şi alături de Euharistie, toate celelalte Sacramente ale Sfintei noastre Biserici sunt de asemenea mijloace de a-L cunoaşte pe Isus Cristos, Mântuitorul lumii şi Îndumnezeitorul omului. Căci sacramentele sunt "semne" ale prezenţei şi lucrării harului dumnezeisc în vieţile noastre. Iată deci cum îl cunoaştem şi cum putem să-l cunoaştem tot mai profund pe Dumnezeu.

Dacă vrem să fim exigenţi şi consecvenţi cu aceste principii, trebuie atunci să subliniem apăsat că CENTRUL CATEHEZELOR NOASTRE TREBUIE SĂ FIE UNIC: ISUS CRISTOS EUHARISTICUL. De aceea, vă invit insistent să ne pregătim întotdeauna cum se cuvine, prin cercetarea cugetului şi, de este nevoie, prin spovedanie, pentru a-l primi pe Isus în Sfânta Euharistie. Şi dacă veţi binevoi a face şi o consacrare la Inima Preasfântă a Mântuitorului, practicând cât mai des cultul Preasfintei Inimi prin cele nouă împărtăşanii din primele vineri a nouă luni succesive, atunci catehezele noastre cred că îşi pot găsi sensul cel mai profund şi etern valabil.

Concluzii

Semnul cel mai autentic al eficacităţii catehizării este unul singur: cunoaşterea lui Cristos care generează dorinţa de a transmite şi altora această credinţă, de a-i ajuta şi pe alţii să-l cunoască pe Isus cel Euharistic. Însă numai "din această cunoaştere iubitoare a lui Cristos izvorăşte dorinţa de a-l vesti, de a 'evangheliza' şi de a-i călăuzi pe alţii la 'Da'-ul credinţei în Isus Cristos" (art. 429). Dacă noi nu vom spori în cunoaşterea lui Cristos printr-o credinţă tot mai profundă, tot mai autentică, nu vom avea nici dorinţa, nici puterea de a trezi şi în sufletele altora credinţa în Dumnezeu cel viu şi Adevărat. Iată care trebuie să fie permanent scopul catehezelor noastre: a-l cunoaşte pe Dumnezeu spre a-l vesti şi altora cu însufleţire, prin cuvinte şi fapte sfinte.