CATEHEZĂ

Cateheza a XVIII-a:
Căderea îngerilor şi păcatul originar

Motto: "Transmiterea păcatului originar este un mister pe care nu-l putem înţelege pe deplin" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 404).

Introducere

"În spatele opţiunii de neascultare a primilor noştri părinţi, se află o voce înşelătoare, ostilă lui Dumnzeu, care, din invidie, îi aruncă în moarte. Scriptura şi Tradiţia Bisericii văd în această fiinţă un înger decăzut, numit Satana sau Diavol. Biserica învaţă că la început el a fost un înger bun, creat de Dumnezeu. 'Diavolul şi ceilalţi demoni au fost creaţi de Dumnezeu din fire buni, dar ei singuri s-au făcut răi'" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 391).

Sfânta Scriptură nu vorbeşte detaliat nici despre momentul creaţiei îngerilor, nici despre căderea acestora. În principiu, cei mai mulţi dintre Sfinţii Părinţi consideră îngerii ca fiind creaţi înaintea omului, actul zămislirii lor fiind implicat în crearea "Cerului" din primul verset al Genezei. Căderea îngerilor este prezentată, în special, sub aspectul principal al acesteia, anume căderea lui Satan, despre care Mântuitorul Isus Cristos spune că l-a văzut "ca un fulger căzând din cer". Însă cel mai interesant loc biblic este în cartea Apocalipsei, unde se vorbeşte atât despre Satana cât şi despre îngerii pe care i-a atras după el în căderea lui: "Apoi a apărut un alt semn pe cer: iată, un dragon ca de foc, mare, având şapte capete şi zece coarne, iar pe capete şapte cununi împărăteşti. Coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Dragonul stătea înaintea Femeii care trebuia să nască pentru a înghiţi copilul când va fi născut" (cap. 12, vs. 3-4).

Istoria păcatului şi a căderii protopărinţilor Adam şi Eva este strâns legată de căderea lui Satan şi a îngerilor răzvrătiţi, după cum putem vedea limpede în Geneză (Geneza 3,1-7), unde originea căderii omului este văzută ca urmare a ispitei la care sunt supuşi de "şarpele cel de la început, care se cheamă diavolul şi Satan, cel care înşeală toată omenirea" (Apocalipsa 12,9).

Iată cum descrie catehismul păcatul originar: "Omul, ispitit de diavol, a lăsat să se stingă în inima sa încrederea faţă de Creatorul său şi, abuzând de libertatea proprie, nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu. În aceasta a constat cel dintâi păcat al omului" (art. 397).

Cuprins

Constatând consecinţele dezastruoase ale păcatului originar, Părinţii şi Doctorii Bisericii i-au acordat un loc important în scrierile lor dogmatice sau morale. Între aceştia, un rol aparte i-a revenit Sfântului Augustin, teolog a cărui concepţie este prezentată detaliat de părintele Eduard Ferenţ în Antropologia creştină. Despre har (Iaşi, Editura Presa Bună, 1997, pp. 123-129). Întreaga viziune augustiniană asupra păcatului originar se întemeiază pe două versete pauline: "Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om vine şi învierea din morţi. Şi după cum toţi mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă" (1Corinteni 15,21-22).

Din aceste versete înţelegem că: "Există o misterioasă solidaritate în Adam, dar Paul nu spune nimic despre această solidaritate"[1]; "Există o tainică includere a tuturor oamenilor în Adam: 'Altceva este acest unic păcat în care toţi au păcătuit, pe când toţi oamenii nu formau decât un singur om în Adam. Dacă noi înţelegem, nu păcatul, ci acest om unic în unitatea căruia toţi au păcătuit, ce este mai clar decât această explicaţie?' (Cf. S. Augustin, De peccatorum meritis et remissione, II, 10, 11, ed. Viv?s, t. 30, p. 11; idem., De nuptiis et concupiscentia, II, 27, 45: BA 23, pp. 243 - 245)" [2]. Pe baza acestor idei proprii doctrinei Sfântului Augustin, părintele Ferenţ subliniază că "Adam devine astfel un fel de 'universal concret'"[3], fapt ce pare a explica transmiterea păcatului originar de la Adam la urmaşii săi "prin propagare - per propagationem - şi nu prin imitaţie"[4].

Sintetizând întreaga tradiţie teologică anterioară, Catehismul Bisericii Catolice[5] asumă concepţia transmiterii prin propagare a păcatului originar, apelând, însă, la un citat din opera doctorului angelic, Sfântul Toma d'Aquino: "Cum a devenit păcatul lui Adam păcatul tuturor urmaşilor săi? Întregul neam omenesc este în Adam 'sicut unum corpus unius hominis - ca un singur trup al unui singur om' (Sf. Toma Aq., Mal. 4,1). Prin această 'unitate a neamului omenesc', toţi oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam, aşa cum toţi sunt implicaţi în dreptatea lui Cristos"[6].

Ulterior, în catehism se afirmă că "păcatul strămoşesc este numit 'păcat' în mod analogic: este un păcat 'contractat', nu 'săvârşit'; o stare, nu un act"[7]. Evident, aceeaşi întrebare care a fost ridicată în faţa concepţiei augustiniene poate fi invocată în faţa explicaţiilor catehismului. Dacă păcatul originar este doar "contractat", atunci nimeni, în afară doar de Adam şi Eva, nu poate fi vinovat de un act pe care nu l-a săvârşit personal. Pentru a evita asemenea dispute periculoase, catehismul subliniază taina care înconjoară păcatul strămoşesc: "Totuşi, transmiterea păcatului originar este un mister pe care nu-l putem înţelege pe deplin"[8].

Concluzii

Urmările păcatului originar sunt catastrofale şi afectează întreg neamul omenesc. Iată unul dintre motivele principale pentru care Biserica apostolică botează copiii: spre a şterge păcatul originar. Această învăţătură nu este acceptată de cei care aparţin diverselor secte şi comunităţi creştine post-reformate, care contestă, în rătăcirea lor, validitatea botezului copiilor.

Datorită acestui păcat, lumea în ansamblul ei este păcătoasă, degradată şi degradantă, ea fiind în situaţia de a "zace toată sub puterea celui rău" (1Ioan 5,19). În această situaţie disperată, pe care o constatăm ori de câte ori ne lovim de propria răutate şi de cea a celor din jur, trebuie să vedem imediat consecinţele păcatului originar. În cazul celor botezaţi, urmările acestuia nu se vindecă decât prin foarte multă luptă şi efort, dar mai ales cu ajutorul harului dumnezeisc pe care trebuie să-l căutăm cât mai des în Sfintele Taine - Spovedania şi Împărtăşania în special - şi în viaţa liturgică şi de rugăciune. Căci - atenţie! - fără acest sprijin dumnezeiesc nu putem rezista fără să păcătuim. "Cine spune că este fără de păcat mincinos este". Spre a ne vindeca şi feri de păcate, mai alese de păcatele de moarte, care ne rup din relaţia de iubire cu Dumnezeu, e absolut necesar să avem o viaţă cât mai apropiată de sfintele sacramente. Spovedania lunară, împărtăşania frecventă, iată deci mijloace de sfinţire şi de vindecare a concupiscenţei.

Pe de altă parte, nu trebuie să deznădăjduim: nu noi suntem cei care luptăm. Lupta noastră (care trebuie să fie eroică, "până la sânge", spune apostolul Paul) este susţinută, în întregime, de Cel care deja a învins moartea şi păcatul: Isus Cristos Mântuitorul. Astfel: "Victoria repurtată de Cristos asupra păcatului ne-a dăruit bunuri mai mari decât cele pe care ni le-a luat păcatul: 'Acolo unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul' (Rom 5,20)" (Catehismul Bisericii Catolice 420).

[1] Pr. prof. dr. Eduard Ferenţ, Antropologia creştină. Despre har, ed. cit., p. 126.
[2] Apud prof. dr. Eduard Ferenţ, Antropologia creştină. Despre har, ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Op. cit., pp. 128 - 129.
[5] Folosim ediţia tradusă şi publicată de Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti în anul 1993.
[6] Op. cit., p. 95, articolul 404.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem.