CATEHEZĂ

Cateheza a XVII-a:
Creatorul celor văzute şi nevăzute

Motto: "La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul" (Geneza 1,1); "La început era Cuvântul (...) şi Cuvântul era Dumnezeu (...). Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut" (Ioan 1, 1-3).

Introducere

În articolul 282 din Catehismul Bisericii Catolice citim următoarele: "Cateheza despre creaţie are o importanţă capitală. Ea se referă la înseşi fundamentele vieţii omeneşti şi creştine". De unde provine această importanţă majoră a catehezei despre creaţia lumii de către Dumnezeu? În primul rând, după cum ne arată catehismul, cunoştinţele oferite de această cateheză sintetizează răspunsurile adecvate câtorva dintre cele mai tulburătoare întrebări pe care oamenii şi le-au pus dintotdeauna: "De unde venim?" "Încotro mergem?" "Care este începutul nostru?" "Care este sfârşitul nostru?" ş.a.m.d. Pe de altă parte, de această învăţătură despre fundamentele şi originile lumii create depind o mulţime de alte învăţături, care, laolaltă, formează o întreagă viziune despre lume şi om ce poate orienta vieţile a milioane şi milioane de fiinţe gânditoare.

De altfel, chiar din felul în care răspunde unor asemenea întrebări, putem vedea dacă cel care formulează răspunsurile este sau nu creştin. Dacă ne gândim, de exemplu, la contradicţiile flagrante dintre ceea ce predau profesorii şi învăţătorii de azi despre evoluţionism, apariţia întâmplătoare a lumii, provenienţa omului din maimuţă etc., şi învăţătura creştină pe care o vom prezenta în continuare, putem conchide împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea că, într-adevăr, mulţi oameni trăiesc consecinţele unei veritabile "apostazii tăcute". De aceea se întâmplă adesea că aceia dintre copiii noştri care nu au o solidă pregătire religioasă să fie pur şi simplu zăpăciţi şi contrariaţi, ajungând în cele din urmă să nu mai creadă în nimic. Iată de ce este foarte important să cunoaştem cât mai bine învăţătura despre creaţia şi originea lumii, care a reprezentat un subiect predilect al multor Sfinţi Părinţi, Doctori şi Papi ai Bisericii noastre.

Cuprins

Sintetizată în câteva puncte clare, învăţătura exprimată - mai mult sau mai puţin explicit - în Simbolul de Credinţă în articolul despre Dumnezeu, "Creatorul celor văzute şi al celor nevăzute", este următoarea:

1. Creată din nimic (lat. ex nihilo), lumea a fost zămislită în întregime de un Dumnezeu atotputernic;

2. Acţiunea divină creatoare aparţine Sfintei Treimi, ale cărei Persoane au acţionat nedespărţit;

3. Creată dintr-un preaplin de iubire, lumea este menită a-i aduce slavă lui Dumnezeu;

4. Lumea creată de Dumnezeu este bună;

5. Lumea conţine două dimensiuni: cea spirituală, meta-fizică, ce cuprinde fiinţele "nevăzute" prin simţuri (îngerii, arhanghelii etc.) şi cea sensibilă, fizică, ce cuprinde fiinţele şi lucrurile ce pot fi cunoscute de noi prin simţurile trupeşti;

6. Lumea este cârmuită de Providenţa divină, care este Stăpânul suprem al planului creaţiei, dar la care participă şi omul.

Să detaliem acum, pe scurt, aceste învăţături.

1. Prin intermediul primei afirmaţii, care postulează creaţia din nimic a lumii de către un Dumnezeu atotputernic, învăţătura creştină depăşeşte puterea de pătrundere a minţii omeneşti. Chiar dacă, prin "lumina naturală a raţiunii", noi putem descoperi existenţa lui Dumnezeu-Creatorul (art. 286), Dumnezeu este cel care ne-a revelat treptat că El e cel care a făcut Cerul şi Pământul "din nimic". Ceea ce înseamnă, pur şi simplu, că înainte de a crea lumea nu exista nimic altceva decât însuşi Dumnezeu cel Atotputernic, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Această învăţătură se opune categoric atât materialismului cât doctrinei hazardului (Jaques Monod), care pretind că niciodată nu a existat altceva decât materia din care, întâmplător, au apărut lumea şi omul, cât şi unor teorii mai sofisticate, cum este teoria haosului, care neagă şi ea crearea lumii de către Dumnezeu.

2. Articolele 290-292 din catehism subliniază lucrarea nedespărţită asupra creaţiei a Sfintei Treimi: "'Este un singur Dumnezeu - spune Sfântul Irineu citat de CBC -: El este Tatăl, El este Dumnezeu, El este Creatorul, El este Autorul, El este Cârmuitorul. El a făcut toate prin Sine însuşi, adică prin Cuvântul său şi prin Înţelepciunea sa', 'Prin Fiul şi Duhul Sfânt' care sunt ca şi 'mâinile Sale'". O formulă clasică ce sintetizează lucrarea Sfintei Treimi asupra creaţiei ar fi următoarea: "Dumnezeu-Tatăl lucrează prin Fiul întru Duhul".

3. şi 4. Părinţii care au participat la Conciliul Vatican I au declarat solemn, în cea mai bună continuitate cu întreaga Tradiţie anterioară, că: "Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu" (art. 293). Revărsându-şi iubirea şi bunătatea Sa asupra creaţiei, Dumnezeu trebuie să primească în schimb de la creaturile sale, de asemenea, iubire şi bunătate, încununate de frumuseţe. Evident, dacă este creată din iubire şi bunătate de către Dumnezeu cel veşnic şi atotputernic, lumea nu poate fi decât bună. Problema "urâciunii" lumii brăzdate de războaie, de nedreptate, de ură etc. nu poate fi înţeleasă decât în lumina învăţăturii despre păcatul originar, asupra căreia vom reveni. Însă în principiu, aşa cum a fost creată de Dumnezeu la începuturi, lumea este bună şi frumoasă.

5. Una dintre cele mai constante învăţături ale filosofiei lui Platon şi Aristotel este distincţia dintre "lumea sensibilă" - Cosmosul fizic, sensibil, vizibil - şi "lumea inteligibilă" - Cosmosul spiritual, nevăzut, acolo unde se află îngerii şi fiinţele spirituale. În momentul când au formulat Crezul niceo-constantinopolitan, Sfinţii Părinţi, influenţaţi de învăţătura unor mari cunoscători ai doctrinelor pre-creştine cum au fost Sfinţii Ambrozie şi Augustin în Apus, sau Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigore de Nyssa în Răsărit, au asumat în viziunea lor despre lume această distincţie, care, într-adevăr, corespunde celor două niveluri ale creaţiei. La fel cum avea să procedeze strălucitul Doctor Angelic, Sfântul Toma d'Aquino, peste aproape o mie de ani, Sfinţii Părinţi au ştiut să păstreze din filosofia antică tot ceea ce corespundea Adevărului revelat.

6. Dacă este să vorbim despre paradoxala, fascinanta şi de multe ori neînţeleasa acţiune a Providenţei divine, adică a acelei purtări de grijă iubitoare faţă de lume a lui Dumnezeu, cel mai bine este să cităm cuvintele Sfinţilor care, doar ei, înţeleg cu adevărat această învăţătură. Catehismul ne propune şi el câteva asemenea citate (în articolul 313), pe care le redăm mai jos:

"Toate pornesc din iubire, toate sunt rânduite spre mântuirea omului, Dumnezeu face totul numai cu acest scop" (Sfânta Ecaterina de Sienna).

"Nimic nu se poate întâmpla care să nu fie voit de Dumnezeu. Or, tot ceea ce voieşte El, oricât de rău ne-ar părea nouă, este totuşi tot ce poate fi mai bun pentru noi" (Sfântul Thomas Morus).

"Am învăţat, aşadar, prin harul lui Dumnezeu, că trebuie să rămân cu tărie în credinţă şi cu nu mai puţină tărie să cred că totul va fi bine... Şi vei vedea că tot lucrul va fi bine" (Lady Julian de Norwich).

Deşi în multe cazuri neînţeleasă chiar şi pentru cei credincioşi, Providenţa trebuie crezută cu tărie, ea fiind singura călăuză a întregii lumi şi istorii.

Concluzii

Cu îndrăzneală şi înţelepciune, Catehismul Bisericii Catolice abordează inclusiv problema atât de dificilă a prezenţei răului: "dacă un Dumnezeu atotputernic a creat lumea bună şi frumoasă, cum se explică prezenţa monstruoasă a răului?", ne întreabă adesea ateii, agnosticii sau toţi cei ce pun la îndoială învăţătura creştină. Confirmată de prea multe ori de conjuncturi zilnice, întrebarea nu e simplă. Unul dintre punctele care pot contribui, însă, la lămurirea ei parţială, este dinamismul şi incompletitudinea creaţiei, care a fost creată "din mers", înaintând spre desăvârşirea ei finală. În plus, lumea fost creată astfel şi pentru ca noi, oamenii, să ne aducem aportul la desăvârşirea ei.

Cu alte cuvinte, creaţia este dependentă de faptele, de deciziile, de modul în care ne folosim libertatea, în bine sau în rău. Însă Dumnezeu e cel care - deşi nu-l săvârşeşte - îngăduie răul, asta deoarece respectă cu adevărat libertatea fiinţelor create de El. Ceea ce nu înseamnă că putem face răul pentru că Dumnezeu oricum scoate din el un bine! Din nici un rău nu iese un bine! Nici într-un caz! Ci trebuie să înţelegem că suntem datori ca prin penitenţă, prin consacrări la Inima Preasfântă a Mântuitorului şi la Inima Neprihănită a Mariei, prin activităţi publice, prin cultură şi educaţie creştină, să contribuim la apropierea lumii în care trăim de modelul ei celest: Ierusalimul veşnic. Suntem datori deci să facem tot binele posibil.