CATEHEZĂ

Cateheza a XVI-a:
Tatăl atoputernicul

Motto: "El este Stăpânul universului, a cărui ordine El a stabilit-o şi care îi rămâne întru totul supus şi gata să îl asculte; El este Stăpânul istoriei: El cârmuieşte inimile şi evenimentele după bunul său plac" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 269).

Introducere

Probabil că nu există multe articole de credinţă la fel de greu acceptate de omul modern cum este acesta, referitor la atributul "Atotputerniciei" divine. Desigur, nu ne referim la o acceptare formală, spusă cu buzele, ci la o acceptare vizibilă în întrega viaţă a celui care mărturiseşte atotputernicia divină. Inclusiv din formele orânduirii politice specifice lumii în ultimele sute de ani, care au exclus cu desăvârşire modelul monarhic ce imită oarecum modelul guvernării lui Dumnezeu "Tatăl Atotputernicul", putem înţelege că această paradigmă a guvernării societăţii de către un suveran ne-a devenit tot mai străină. Atunci când Dumnezeu însuşi, prin Sfânta Maria Margareta Alacoque, a cerut regelui ameninţat cu ghilotina să facă jurământ de supunere totală faţă de Autoritatea divină, regele a preferat să meargă pe eşafod decât să asculte porunca Cerului.

Practic, acest atribut al Atotputerniciei Tatălui, despre care Catehismul Bisericii Catolice (CBC) atrage atenţia - în articolul 268 - că este singurul amintit în Simbolul credinţei, e cel care trebuie să ne îndemne să ne întrebăm neîncetat: "Dacă nu am crede că iubirea lui Dumnezeu este Atotputernică, oare am putea crede că Tatăl ne-a creat, Fiul ne-a răscumpărat, Duhul Sfânt ne-a sfinţit?" (CBC, art. 278).

Cuprins

După cum am văzut în repetate rânduri, Magisteriul Bisericii cere creştinilor adulţi să-şi cunoască temeinic credinţa nu doar pentru a spori ei înşişi în sfinţenie, ci, totodată, pentru a da mărturie în faţa necredincioşilor şi a celor care se îndoiesc despre speranţa care este în ei. În ce priveşte articolul din Crez despre Atotputernicia divină, el este cel mai adesea contestat fie din cauza "scandalului" răului, fie din cauza aparentei "neputinţe" a lui Dumnezeu.

Prima contestare a atotputerniciei divine apare chiar în vieţile noastre, ale celor care ne mărturisim credincioşi, dar care adesea ne simţim nedreptăţiţi, frustraţi, în ultimă instanţă părăsiţi de Dumnezeu. Foarte des am auzit "reclamaţii" din partea unor credincioşi şi credincioase, despre faptul că în anumite împrejurări ale vieţii nu simt influenţa, prezenţa concretă a atotputerniciei divine. Nici o clipă nu trebuie să uităm că această învăţătură e inclusă în Crez, deci ea nu este o evidenţă praxeologică sau raţională, ci un fapt de credinţă.

Aflaţi în faţa crucii unde o persoană chinuită îşi dă duhul în mizerie şi în mijlocul oprobiului public, trebuie să reflectăm profund la modul în care noi înşine ne raportăm la acea Persoană: credem noi cu adevărat că acolo moare a doua Persoană a Dumnezeului Celui Viu, Fiul Tatălui Atotputernic? Să ne gândim bine, să ne imaginăm chiar - cum propune Sfântul Ignaţiu de Loyola în Exerciţi spirituale - că-l vedem concret pe Isus Cristos pe cruce chinuindu-se, murind ca ultimul dintre oameni. Unde e atotputernicia Sa? Unde e slava Sa? Aceste întrebări sunt adevărate încercări ale credinţei care nu i-au ocolit nici măcar pe sfinţii cei mai vestiţi. Fără ele nu putem creşte, nu putem spori în simţire şi înţelegere.

Iată ce ne învaţă apostolul Paul, citat în articolul 272 din Catehism, despre moartea pe Cruce a Fiului: "Astfel, Cristos cel răstignit este 'puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii' (1Cor 1,24-25)". Cuvintele acestea sunt cutremurătoare. Prin ele vedem că Dumnezeu însuşi ne încearcă, ne cere să-l urmăm necondiţionat devenind noi înşine "nebuni pentru lumea aceasta". Şi totul cu convingerea că este - în ciuda aparenţelor - Atotputernic.

Rămâne întrebarea: de ce nu se vede clar şi limpede această forţă dumnezeiască? Răspunsul Catehismului este lămuritor: "Singură credinţa poate adera la căile tainice ale Atotputerniciei lui Dumnezeu" (art. 273). Altfel spus, doar printr-o credinţă nestrămutată putem contempla şi înţelege împlinirea iconomiei divine întru Atotputernicia Tatălui. Şi asta deoarece Dumnezeu ne dă doar semne discrete, tainice, aşa cum iubitul îi lasă iubitei sale în Cântarea Cântărilor, iar nu semne copleşitoare şi care nu ar mai lăsa loc credinţei. Căci dacă ar fi făcut - cum cereau cei necredincioşi în faţa crucii - o minune, să se dea jos de pe Cruce, ei nu ar mai fi putut crede. Pur şi simplu s-ar fi prăbuşit la pământ în faţa unei asemenea evidenţe, fără a fi necesar să adere cu toate forţele sufletelor lor la "cele ce nu se văd".

Pentru a crede în atotputernicia divină este necesară însă o conştientizare deplină a propriei lipse de putere, a nimicniciei noastre. De aceea, Biserica ne-o arată pe aceea care este modelul suprem al credinţei ce se laudă în slăbiciunile sale pentru a atrage puterea lui Cristos: Preasfânta Fecioară Maria, care a crezut că "la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă" (Luca 1,37) (art. 273). Şi iată cum o mare taină ne este parţial dezvăluită: Fecioara Maria a acceptat fără ezitare ceea ce i-a vestit îngerul, că-l va naşte pe Mesia de la Duhul Sfânt, pentru că ea credea cu adevărat în Atotputernicia dumnezeiască.

Concluzii

Nici un efort nu trebuie precupeţit pentru a crede cât mai puternic, cât mai profund în Atotputernicia lui Dumnezeu, "Tatăl Atotputernicul". Nu este deloc întâmplător faptul că Simbolul credinţei începe chiar cu acest articol. De această credinţă în atotputernicia divină depinde tot ceea ce vom crede în continuare despre Dumnezeu: "Raţiunea noastră cucerită de ideea Atotputerniciei divine va accepta cu uşurinţă şi fără nici o ezitare tot ceea ce Crezul ne va propune spre credinţă, lucrurile cele mai însemnate, cele mai greu de înţeles, ca şi cele mai înalte, care depăşesc legile fireşti ale naturii" (art. 274).

Dacă ne gândim bine, există totuşi un fapt în care putem vedea limpede, dacă privim cu atenţie, manifestarea Atotputerniciei divine: în întoarcerea, pocăinţa şi iertarea de către Dumnezeu a păcătoşilor. Să ne gândim la cuvintele pe care ni le propune Catehismul ori de câte ori ne apropiem de Sfântul Sacrament al Reconcilierii: "Dumnezeule, care ne dai dovada supremă a puterii tale, iertând şi milostivindu-te..." (art. 277).