CATEHEZĂ

Cateheza a XV-a:
Cred în Dumnezeu

Motto: "Noi credem cu tărie şi afirmăm deschis că există un singur Dumnezeu adevărat, veşnic, nemărginit şi neschimbător, de nepătruns, atotputernic şi negrăit, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt: trei Persoane dar o singură Esenţă, o singură Substanţă sau Natură, absolut simplă" (Conciliul de la Lateran IV [1215]: DS 800, citat în Catehismul Bisericii Catolice, art. 202).

Introducere

Împotriva a ceea ce membrii altor religii (precum iudaismul sau islamul) au spus adesea împotriva creştinilor, cum că ar fi politeişti crezând într-o pluralitate de "Zei", Biserica noastră reacţionează categoric, încă de la primul articol al Crezul. Astfel, simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan începe cu afirmarea explicită a existenţei lui Dumnezeu, care este cu adevărat unic. Încă din cele mai vechi timpuri, Dumnezeu s-a revelat poporului ales, lui Israel, ca fiind "unicul Domn" (Deuteronomul 6, 4-5), căruia îi suntem datori cu iubirea noastră neprecupeţită, "din toată inima, din tot sufletul şi din toate puterile". Deşi Dumnezeu este de nepătruns pentru minţile noastre limitate, totuşi, prin marii profeţi şi mai apoi prin Mântuitorul Isus Cristos, El ne-a dezvăluit anumite lucruri despre Sine, arătându-ne prin aceasta că nu este o forţă anonimă, impersonală, o "forţă cosmică" - cum spun adesea unii dintre contemporanii noştri.

Înainte de a vedea ce anume ne transmite Biserica cu referire la Dumnezeul unic, să reţinem că încă din cele mai vechi timpuri - după cum a arătat unul dintre cei mai importanţi istorici ai religiilor din secolul XX, părintele Wilhelm Schmidt - omul a cunoscut existenţa Dumnezeului unic, care, din nefericire, a fost abandonat în favoarea politeismului. Un alt important istoric al religiilor, Mircea Eliade, arată că Divinitatea unică este cunoscută la începutul istoriei, după care "se ascunde", "se camuflează" în faţa omenirii păcătoase, care - aşa cum a făcut de atâtea ori însuşi poporul ales - alege să se închine altor divinităţi, inferioare, create, care îi păreau mai eficiente în viaţa de zi cu zi.

Toate aceste fenomene înregistrate în istoria religiilor dau seama de tensiunea care există în sufletele oamenilor, dar, mai ales, dau seama de consecinţele păcatului originar săvârşit de Adam şi Eva în Eden. După ce încalcă interdicţia de a nu mânca din fructul pomului din centrul Paradisului, ei se ascund de Dumnezeu văzându-şi goliciunea. Aşa a început tumultuoasa istorie a omului care nu-l mai (re)cunoaşte cu uşurinţă pe Dumnezeu, aşa se explică de ce în lumea de azi ateismul şi agnosticismul au ajuns să fie curente de gândire (aproape) dominante. Pentru a răspunde celor încercaţi de asemenea ispite, creştinii trebuie să cunoască esenţialul învăţăturii despre Dumnezeul cel unic, pe care îl vom prezenta în continuare.

Cuprins

În primul rând, Dumnezeu are un nume. Cum se spune în catehism, "numele exprimă esenţa, identitatea persoanei şi sensul vieţii ei" (art. 203). Mai mult, dezvăluindu-şi numele, Dumnezeu se face cunoscut şi se dăruieşte oamenilor, "făcându-se accesibil, capabil de a fi cunoscut mai intim şi de a fi chemat personal" (art. 203). Dumnezeu s-a revelat deci oamenilor oferindu-le mai multe nume ale sale. (Dionisie Areopagitul, autor pe care l-am invocat adesea în catehezele noastre, a scris un tratat întreg intitulat Despre numele divine). Dintre diferitele revelaţii prin care Dumnezeu s-a făcut cunoscut în epoca vetero-testamentară, câteva deţin însă un rol central: teofania rugului aprins, revelaţia exodului şi Legământul de pe muntele Sinai.

Istoria cea minunată a teofaniei rugului aprins este binecunoscută. Dumnezeu i se arată lui Moise într-un tufiş care ardea fără a se mistui. Atunci El i-a spus lui Moise cuvintele nemuritoare: "Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi - Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob" (Exod 3, 6). Întrebându-l cum anume să-l prezinte concetăţenilor săi spre a fi crezut, Dumnezeu îi dă un răspuns cu adevărat fascinant, care l-a determinat pe celebrul specialist în filosofie medievală, Étienne Gilson, să vorbească despre o "metafizică a Exodului": "Dumnezeu i-a spus lui Moise: 'Eu sunt Cel care sunt'. Şi a spus: 'Aşa să le spui fiilor lui Israel: "Eu sunt" m-a trimis la voi. Acesta e numele meu pentru totdeauna şi aşa voi fi pomenit din neam în neam'" (Exodul 3, 13-15).

Catehismul subliniază, în articolul 206, misterul conţinut de numele divin YHWH: "Acest nume divin este misterios, aşa cum Dumnezeu este un mister. Este în acelaşi timp un nume revelat şi, într-un fel, refuzul unui nume şi tocmai de aceea exprimă cum nu se poate mai bine ceea ce este Dumnezeu, infinit şi mai presus de tot ce putem înţelege sau spune: El este 'Dumnezeul ascuns' (Isaia 45, 15), numele lui e inefabil şi El este Dumnezeul care se apropie de oameni" (art. 206).

În faţa unei asemenea Revelaţii, omul, în general, şi Moise, în special, se descoperă ca fiind nimic. Este o cutremurare profundă a creaturii în faţa Creatorului. Singurele reacţii posibile sunt acelea exprimate prin anumite gesturi sau comportamente de smerenie, de recunoaştere a nimicniciei noastre. Moise îşi scoate sandalele, la fel cum, mai târziu, Petru îl va ruga pe Isus Cristos să plece din barca lui, ambele gesturi indicând cutremurarea făpturii în faţa Demiurgului.

Mai mult încă decât simpla revelare a tainei Sale de nepătruns, Dumnezeu îi arată omului că este iubitor şi milostiv, că este Adevăr şi Iubire. Dar înainte de toate El este "plinătate a Fiinţei şi a toată perfecţiunea, fără origine şi fără sfârşit. În vreme ce toate făpturile au primit de la El tot ceea ce sunt şi tot ceea ce au, El singur este însăşi Fiinţa sa şi El este de la sine tot ceea ce El este" (art. 213).

Dar abia Sfântul Ioan, în scrierile sale inspirate, ne va arăta pe deplin că "Dumnezeu este iubire" (1Ioan 4, 8). Deci: "El însuşi este în veci relaţie de iubire: Tată, Fiu şi Duh Sfânt, şi ne-a destinat să fim părtaşi la ea" (art. 221). De fapt, cea mai profundă motivaţie a creaţiei lumii de către Dumnezeu pare a fi iubirea: Dumnezeu creează dintr-un preaplin de iubire, pe care doreşte să-l împărtăşească creaturilor spre a se bucura şi acestea, în nimicnicia lor, de măreţia şi bunătăţile Creatorului.

Concluzii

În ultimele şase articole (222-227) în care exprimă implicaţiile credinţei într-un Dumnezeu unic, Catehismul Bisericii Catolice rezumă esenţialul atitudinii noastre faţă de Creatorul atotputernic. Această atitudine în nici un caz nu este defetistă, paseistă, lipsită de consecinţe practice, ci, dimpotrivă, trebuie să fie vizibilă în întreaga orientare a vieţii credincioşilor catolici. Deci, ce înseamnă să crezi în Dumnezeu?

1. Înseamnă a cunoaşte măreţia lui Dumnezeu.
2. Înseamnă a trăi în aducere de mulţumire.
3. Înseamnă a cunoaşte unitatea şi adevărata demnitate a tuturor oamenilor.
4. Înseamnă a te folosi bine de lucrurile create.
5. Înseamnă a-ţi pune încrederea în Dumnezeu în orice împrejurare a vieţii.