CATEHEZĂ

Cateheza a XIV-a:
Simbolurile credinţei

Motto: "Cine spune 'Cred', spune 'Ader la ceea ce noi credem'. Comuniunea de credinţă are nevoie de un limbaj comun al credinţei, normativ pentru toţi şi unindu-i în aceeaşi mărturisire a credinţei" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 185).

Introducere

Deşi pronunţăm la fiecare liturghie "Crezul" pe care Biserica ni-l transmite neîncetat de mii de ani, adesea suntem puţin conştienţi de valoarea uriaşă pe care această scurtă "poezie" o are pentru orice creştin. Datorat în primul rând inerţiei pe care, din nefericire, o trăim în participarea noastră la cultul creştin, acest fenomen de neînţelegere a Crezului provine şi din lipsa unei cateheze "integrale şi permanente". Aşa se explică de ce Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a atras atenţia, în exortaţia Ecclesia in Europa (2003), asupra unei "boli" vizibile uneori chiar în interiorul comunităţilor creştine: ritualismul. Implicând o anumită lipsă de conştiinţă în ceea ce priveşte conţinutul şi semnificaţiile sacramentelor, a elementelor liturgice dar şi a Crezului, această maladie a sufletului şi a conştiinţei nu poate fi vindecată decât într-un singur mod: printr-o educaţie insistentă, atentă şi temeinică a tuturor creştinilor, indiferent de vârstă şi pregătire.

Marele catehism al Bisericii noastre citează opinia avizată a unuia dintre cei mai importanţi cateheţi din epoca patristică: Sfântul Chiril al Ierusalimului. Iată ce ne spune acest autor sacru despre Crez:

"Simbolul credinţei n-a fost alcătuit după părerile oamenilor, ci din toată Scriptura a fost adunat ceea ce este mai important, pentru a da o singură învăţătură completă de credinţă. Şi, după cum sămânţa de muştar închide într-un grăunte foarte mic mulţime de ramuri, tot astfel acest compediu al credinţei închide în câteva cuvinte toată cunoaşterea adevăratei pietăţi cuprinsă în Vechiul şi Noul Testament" (Sf. Chiril al Ierusalimului, Catech., 5, 12, citat în Catehismul Bisericii Catolice, art. 186).

Reţinând importanţa "Crezului" după învăţătura Sfântului Chiril, să înaintăm spre tema catehezei noastre sintetizând câteva puncte esenţiale ale unei viziuni deopotrivă antropologice şi teologice asupra "Simbolului credinţei".

Cuprins

După cum se ştie, de-a lungul secolelor au fost formulate mai multe simboluri de credinţă, existând chiar şi o ramură a teologiei care se ocupă de studiul acestora. Cele mai importante "credo"-uri au fost şi rămân Simbolul apostolilor, care a fost vechiul simbol baptismal al Bisericii Romei, iar alături de acesta are un loc foarte important Simbolul niceo-constantinopolitan, numit astfel după numele primelor două mari Concilii ecumenice - Niceea (325) şi Constantinopol (381) - unde a fost formulat. Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi "credo"-ul este indisociabil atât de sacramentul botezului cât şi de Sfânta Liturghie.

De unde provine importanţa excepţională a acestei veritabile "summe" concise a Revelaţiei creştine? Câteva detalii filologice, prezentate de unul dintre cei mai reputaţi specialişti români în domeniul studiilor clasice, profesorul Ion Pătrulescu, ne vor dezvălui tâlcurile valorii cardinale a Crezului pe care-l rostim în bisericile noastre:

"Ce este credinţa? Din punct de vedere etimologic, termenul este moştenit în latina târzie (credentia, credo) dintr-o arhaică rădăcină indo-europeană * kred. Unii învăţaţi (Köhler, citat de Benveniste) susţin că ar fi identic cu cel din lat. cor, cordis inimă, şi credinţa ar fi faptul de 'a-ţi pune inima'" (Ion Pătrulescu, "Credo, despre simbolul credinţei", în Caiete botoşănene, nr. 3-4/1995, p. 37).

Demonstraţia filologică a profesorului I. Pătrulescu confirmă încă o dată ipotezele savanţilor citaţi în articolul său: credinţa este o noţiune indisolubil legată de inima celui care crede. Cu alte cuvinte, ceea ce profesorul afirmase deja - "credinţa ar fi faptul de a-ţi pune inima", e un fapt pe deplin justificat inclusiv din punct de vedere filologic. Sigur, acum ne putem întreba, dacă suntem consecvenţi: ce este inima? Probabil că toţi cei care au citit şi citesc Sfânta Scriptură în mod constant cunosc frecvenţa şi importanţa deosebite a noţiunii în cauză. Dată fiind valoarea sa deosebită vom cita o definiţie concisă şi clară pe care ne-a oferit-o Cardinalul Joseph Ratzinger:

"'Inimă' înseamnă în limbajul Bibliei centrul existenţei umane, confluenţa dintre religie, voinţă, temperament şi sensibilitate, în care persoana îşi găseşte unitatea şi orientarea sa interioară" (Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Mesajul de la Fatima, Iaşi, Editura Presa Bună, 2001).

Meditând asupra tuturor acestor lucruri, putem înţelege mult mai bine valoarea şi importanţa "Credo"-ului. În primul rând, vom spune că nu poate fi în nici un caz vorba de ceva ce trebuie memorat "mecanic". Chiar dacă trebuie şi poate fi învăţat pe de rost, "crezul" este mult mai mult decât ceva ce trebuie ascuns undeva, în tainiţele memoriei, spre a fi scos de acolo atunci când mergem la biserică. Nu. Ci este vorba de o sinteză, de un "concentrat" al credinţei creştine menit să fie uşor de reţinut tocmai pentru a putea fi gândit şi regândit permanent. Crezul trebuie să orienteze întreaga noastră existenţă, el trebuie să fie un act concret de viaţă, de gândire, care să întemeieze tot ceea ce suntem, tot ceea ce facem. Crezul trebuie să devină inima noastră.

Să privim puţin în jur. Adesea vedem imoralitatea inundând viaţa noastră şi a celor din jurul nostru. Vedem cum familiile nu mai au şi nu mai fac copii (practicând, evident, contracepţia), cum tinerii şi tinerele se expun unor mari şi grozave păcate, cum adulţii uită de biserică alergând după câştiguri efemere, după bani şi putere, sau cum vârstnicii se străduiesc de multe ori să pară că "au dat în mintea copiilor". Dacă ar fi vorba de necreştini, poate ar fi mai simplu; însă când constatăm că, în cele mai multe cazuri, e vorba de persoane botezate, trebuie să conştientizăm sursele unor asemenea fenomene îngrijorătoare. De ce se întâmplă toate acestea? Tocmai pentru că viaţa nu mai este trăită punând Crezul în centrul existenţei, pentru că alte concepţii şi învăţături decât cele ale Bisericii "una, sfântă, catolică şi apostolică" ne domină gândirea. Iată de ce trebuie să ne străduim ca acest "Simbol al credinţei" să devină inima noastră.

Concluzii

"A rosti cu credinţă Crezul înseamnă a intra în comuniune cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, a intra în comuniune şi cu Biserica întreagă, care ne transmite credinţa şi în sânul căreia credem: 'Acest simbol este pecete spirituală, e meditaţia inimii noastre şi paza ei statornică; e, fără îndoială, comoara sufletului nostru' (Sfântul Ambrozie, Symb., 1)" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 197).