CATEHEZĂ

Cateheza a XIII-a:
Cred, credincios, credinţă

Motto: "Prin credinţă, omul îşi supune în întregime lui Dumnezeu mintea şi voinţa. Cu toată fiinţa, omul îşi dă asentimentul lui Dumnezeu care se revelează. Sfânta Scriptură numeşte acest răspuns al omului dat lui Dumnezeu care revelează 'ascultarea credinţei'" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 143).

Introducere

În ciuda faptului că ne pare ceva familiar, niciodată nu vom putea spune că am reflectat suficient asupra credinţei creştine. De ce unii primesc această credinţă iar alţii nu? De ce unii o caută iar alţii se leapădă de ea? Unii se străduiesc o viaţă să o aprofundeze, iar alţii nici nu vor să audă de conţinutul ei dumnezeiesc. Cum se explică toate aceste contradicţii? Dacă am dori, însă, să propunem întrebarea cea mai dificilă referitoare la credinţă, ea ar fi următoarea: dacă Dumnezeu însuşi este sursa credinţei, "obiectul" ei, fiind El atotputernic, de ce nu face astfel încât toţi să creadă spre a lor mântuire? Tulburătoare întrebare, la care, în ciuda dificultăţilor inerente, Catehismul Bisericii Catolice oferă o serie de învăţături care permit descoperirea răspunsului cel mai just.

Cuprins

Deşi mai puţin vizibilă în cazul celor două modele ilustre - Abraham şi Fecioara Maria - care ne sunt propuse, condiţia esenţială a credinţei este libertatea. Practic, în lipsa libertăţii nu poate exista o credinţă autentică, profundă. De aceea, credinţa nu a fost niciodată impusă de Mântuitorul Cristos însuşi. Ci doar propusă. Aşa ne putem explica cum de s-au găsit atâţia contemporani ai Săi care l-au renegat, şi care, în ciuda minunilor pe care le-a făcut, nu i-au devenit credincioşi. Aici ne întâlnim cu unul dintre marile mistere ale iubirii divine: deşi atotputernic, Dumnezeu se umileşte în faţa propriei creaturi căreia îi dă posibilitatea să-l refuze. Probabil că nu există multe taine atât de cutremurătoare, atât de fascinante!

"Credinţa este în primul rând o adeziune personală a omului faţă de Dumnezeu; ea este în acelaşi timp, şi în mod inseparabil, asentimentul liber faţă de tot adevărul pe care l-a revelat Dumnezeu" (art. 150). Foarte semnificativ e cuvântul "adeziune" folosit pentru a explica raportarea omului faţă de Dumnezeu prin credinţă. Ca să înţelegem de ce este semnificativ ne gândim la un alt termen ce provine din aceeaşi rădăcină semantică cu termenul "adeziune": cuvântul "adeziv". Ştiţi că adezivii sunt nişte fâşii de plastic care au pe spate o substanţă "adezivă", care le permite să se lipească pe diverse suprafeţe. În acest sens, înţelegem că prin credinţă noi ne lipim cumva, într-un mod profund, de Dumnezeu însuşi.

Înainte de a vedea, sistematic, cum anume se întâlnesc Dumnezeu şi omul în credinţă, lămurind apoi şi problemele celor care nu cred, trebuie să ne oprim atenţia asupra celei care reprezintă modelul uman suprem pentru credinţa noastră: Fecioara Maria. Să citim mai întâi fragmentul din Evanghelia după Luca (cap. 1, vs. 26-38). Întreaga atitudine a Sfintei Fecioare se bazează pe o credinţă matură, desăvârşită, după cuvântul sfintei Elisabeta: "Fericită cea care a crezut că i se vor împlini cele spuse ei de la Domnul" (Luca 1, 45). Analizând întreg episodul vestirii de către arhanghel a naşterii Domnului, vedem că Sfânta Fecioară nu se supune - cum am spune noi - într-un mod fanatic, lipsit de raţiune. Dimpotrivă, într-o stare de smerenie autentică, de tulburare, ea întreabă: "Cum se va înfăptui aceasta...?" Şi încă înainte de a întreba, Maria "cugeta în sine" - dialogizomai; deci Sfânta Fecioară gândeşte, pune laolaltă, cu viteza gândului, elementele cuvântului angelic, pentru a pătrunde semnificaţia lor. Neputând înţelege totul cu puterea propriei minţi, ea întreabă, solicită explicaţii, cerând, de fapt, ajutorul harului dumnezeisc, care, negreşelnic, o luminează.

Iată deci o lecţie totală, nepreţuită, de o profunzime inegalabilă: colaborarea deplină dintre raţiune şi credinţă, dintre lumina naturală a intelectului omenesc şi lumina supranaturală a harului dumnezeiesc. Totuşi să ne mai întrebăm ceva: de unde a ştiut Sfânta Fecioară Maria că ceea ce-i spune îngerul e adevărat? De unde a ştiut că nu e o ispită de la cel rău? Simplu: din discernământul interior care depinde de curăţia sufletului. Dacă lumina raţiunii funcţionează independent de curăţenia interioară a celui care se întreabă, logica neavând nevoie, pentru a funcţiona corect, de altceva decât de consecvenţă şi de ştiinţă, discernerea semnelor cereşti are nevoie de o curăţie interioară dusă până la desăvârşire. Ori Sfânta Fecioară le avea pe amândouă. După exemplul ei şi noi trebuie să le cerem şi să le căutăm.

Să ne întoarcem acum la "anatomia" raporturilor dintre om şi Dumnezeu. Ca suport al meditaţiilor noastre vom lua un fragment extraordinar din definiţiile Sfântului Thoma d'Aquino, citat de Catehism: "Credere est actus intellectus assentientis veritati divinae ex imperio voluntatis a Deo motae per gratiam - A crede este un act al intelectului care aderă la adevărul dumnezeisc, la porunca voinţei puse în mişcare de Dumnezeu prin har" (Summa Theologiae, 2 . 2, 2, 9).

Într-adevăr, dăruit cu har, inegalabilul doctor angelic Thoma d'Aquino cuprinde esenţialul în definiţia sa. În primul rând, ne arată că, atunci când credem, facultatea sufletească pe care o punem în mişcare este intelectul, iar nu sentimentul. Prea adesea a fost confundată credinţa cu ceva sentimental; complet greşit! Deşi sentimentul participă şi el la credinţă, "facultatea" credinţei este inima sufletului omenesc, ochiul acestuia, care e intelectul. Dar intelectul nu face aceasta singur, ci mişcat de voinţă. Cu alte cuvinte, omul trebuie să vrea să creadă; nimeni nu poate, deci, să spună că nu a primit credinţa, sau că nu are "organ" pentru credinţă, atâta vreme cât nu vrea să creadă. Deşi omul, prin credinţa şi voinţa sa, participă la actul credinţei în deplină libertate, nu în virtutea puterilor proprii îşi însuşeşte credinţa. Spre a nu putea nimeni să spună că, datorită unor deficienţe personale, cineva nu a putut crede, Dumnezeu dăruieşte omului harul credinţei. Acest har e cel care pune voinţa în mişcare, voinţă care, la rândul ei, antrenează intelectul spre a adera la Adevărul dumnezeisc revelat. Încă ceva: acest har al credinţei e absolut gratuit. Deci nu din fapte vine el, ci este darul lui Dumnezeu pentru toţi oamenii.

Necesitând colaborarea dintre raţiune şi credinţă, devenirea omului ca şi credincios al lui Dumnezeu presupune efort: "Pentru a trăi, a creşte şi a persevera până la sfârşit în credinţă, trebuie să o hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu; trebuie să-l implorăm pe Domnul să o sporească; ea trebuie să lucreze prin iubire (Galateni 5, 6), deci să fie purtată de speranţă şi să fie înrădăcinată în credinţa Bisericii" (art. 162). În afara harului dumnezeiesc, primim un ajutor nepreţuit din partea Bisericii care ne precedă în credinţă. Deşi un act personal, credinţa trebuie să fie înrădăcinată profund în credinţa Bisericii, care este moştenitoarea şi transmiţătoarea Adevărului revelat. Am putea parafraza cuvintele Părintelui Francisc Jordan "Eu confirm ce confirmă Sfânta Biserică şi resping ce respinge Sfânta Biserică" în felul următor: "Eu cred ce crede Sfânta Biserică şi resping ce respinge Sfânta Biserică".

Biserica ne oferă un adevărat nor de mărturii spre a ne întări credinţa: minuni, profeţii, sfinţenia, rodnicia şi stabilitatea ei. Pe de altă parte, căutarea raţională ne poate şi ea ajuta, după formula celebră a Sfântului Anselm din Canterbury: "Credinţa încearcă să înţeleagă". Iar Sfântul Augustin arăta cu mult înainte că: "cred pentru a înţelege şi înţeleg pentru a crede mai bine". Desigur, înţelegerea singură e insuficientă în faţa Adevărului dumnezeiesc. Dar poate să ne conducă până la un punct în care primirea dumnezeieştilor dogme să fie mai uşoară.

În ciuda a ceea ce spun detractorii - atei sau agnostici - ai credinţei, aceasta nu contravine raţiunii, dimpotrivă. Dar atunci când auzim asemenea acuze trebuie să vedem unde e problema. Poate fi la noi, creştinii. Adesea suntem fideişti, nu avem o cultură religioasă temeinică şi nu putem oferi nici un fel de argument celor care se îndoiesc. Apoi, suntem prea sentimentali şi, de asemenea, prea indiferenţi faţă de cei care nu cred, presupunând de multe ori că nu avem ce le spune. Nu avem pentru că nu ştim, pentru că nu ne educăm credinţa.

Apoi, problemele pot fi la cei care nu cred. Iar principala problemă este păcatul. De exemplu Bertrand Russell. Logician şi matematician de geniu, ateu declarat şi militant violent împotriva religiei, în general, şi a creştinismului, în special. Pe cât de genial pe atât de imoral: căsătorit şi divorţat de patru ori. Evident, morala Bisericii e o piedică serioasă pentru un asemenea om, care, spre a-şi proteja nevrednicia susţinută de geniul său orgolios, nu pierde nici un prilej de a se împotrivi credinţei creştine. La proporţii mai mici, cei mai mulţi necredincioşi vor să-şi ascundă propriile nimicnicii şi păcate: problema lor reală e mândria, orgoliul, care îi împiedică să-şi recunoască mizeria. Asta da problemă! Dacă adăugăm la aceasta mediocritatea generalizată a noastră, a creştinilor, evident că prea puţini vor fi convinşi de valoarea creştinismului.

Concluzii

Dacă vrem să schimbăm ceva, să transmitem şi altora credinţa noastră, mai întâi trebuie să ne pregătim temeinic învăţând-o bine. Şi să nu uităm nici o clipă criteriul unei credinţe mature stabilit de Papa Ioan Paul al II-lea: "o credinţă care nu devine cultură este o credinţă care nu este pe deplin primită, nu este în întregime gândită, nu este cu fidelitate trăită" (Christifideles laici, art. 59). Până nu vom fi capabili să facem autentice fapte de cultură - în învăţământ, în comunicaţiile sociale, în publicistică, în artă etc. - , nu suntem încă deplini catolici. Să ne gândim împreună la aceste cuvinte ale Suveranului Pontif.