CATEHEZĂ

Cateheza a XII-a:
Sursele Revelaţiei divine: Magisteriul viu al Bisericii (III)

Motto: "Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredinţată numai Magisteriului viu al Bisericii, a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos" (Conciliul Vatican II, Dei Verbum, art. 10).

Introducere

Raportându-ne la membrii altor confesiuni creştine, am văzut nu o dată că toţi aceştia îşi argumentează opiniile, - unele dintre ele radical opuse învăţăturilor Bisericii Catolice - , folosind Sfânta Scriptură. Ne găsim astfel în faţa unor interpretări divergente ale textului sacru, care, nu o dată, au condus la conflicte violente. Cum se explică această situaţie? Iar dacă vrem să ştim care anume este Adevărata interpretare corectă a Sfintei Scripturi, de unde aflăm aceasta? Mai ales atunci când, uneori, par îndreptăţite (până la un punct) opinii contrare referitoare la acelaşi pasaj biblic, ce ne facem? Răspunsul catolic la asemenea întrebări este unic. El nu invocă nici filologia, nici istoria sau arheologia biblică, nici gândirea Sfinţilor Părinţi pentru a discerne adevărata interpretare a Sfintei Scripturi. Ci prezenţa unei autorităţi trans-individuale, care, ea singură, ne oferă interpretarea sigură a textelor sfinte. Această autoritate este Magisteriul viu al Bisericii. Dacă în catehezele trecute am vorbit despre Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură ca surse ale Revelaţiei creştine, astăzi vom vorbi despre autoritatea care, ea singură, ne oferă perspectiva justă, ortodoxă, asupra acestora. Fără această autoritate am cădea cu toţii pradă, mai devreme sau mai târziu, acelor boli care macină diversele comunităţi creştine din zilele noastre: individualismul şi relativismul.

Cuprins

Prin definiţie, structura Bisericii Catolice este ierarhică, fiind călăuzită de o autoritate supremă (vizibilă) inspirată în activitatea sa de autoritatea absolută (invizibilă) a lui Dumnezeu Însuşi. Conform modelului Bisericii primare zugrăvit în cărţile Noului Testament, această autoritate e întrupată de Pontiful roman şi Colegiul apostolic: "Precum, din voinţa Domnului, Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli formează un unic Colegiu, pentru acelaşi motiv şi în egală măsură Pontiful roman, urmaşul lui Petru, şi Episcopii, urmaşii apostolilor, sunt uniţi între ei"[1]. Autoritatea descrisă mai sus, împreună cu mulţimea credincioşilor catolici din cele patru zări ale pământului, reprezintă Biserica terestră. Ecclesiei îi revine datoria sacră de a păstra şi transmite nealterat Adevărul Revelaţiei christice: "Biserica, căreia Christos Domnul i-a încredinţat tezaurul credinţei pentru ca, asistată de Duhul Sfânt, să păstreze cu sfinţenie adevărul revelat, să-l cerceteze mai profund, să-l vestească şi să-l expună cu fidelitate, are datoria şi dreptul înnăscut, independent de orice putere omenească, de a predica Evanghelia tuturor oamenilor, folosind chiar mijloace de comunicare socială proprii"[2]. Tuturor credincioşilor creştini, fie ei episcopi, preoţi sau simpli laici le revin o serie de obligaţii de mare importanţă relative la tezurul credinţei. Căci: "Toţi oamenii sunt ţinuţi să caute adevărul cu privire la Dumnezeu şi Biserica Sa, şi, cunoscându-l, au în virtutea legii divine obligaţia şi dreptul de a-l îmbrăţişa şi de a-l păstra"[3].

În ciuda dreptului "democratic" pe care orice creştin îl are de a exercita în măsura înzestrărilor şi limitelor proprii funcţia magisterială, este necesară o structură ierarhică ce să aibă în mod esenţial datoria de a veghea la ortodoxia credinţei, profesând fără greşeală această funcţie vitală: ", adică episcopilor aflaţi în comuniune cu urmaşul lui Petru, episcopul Romei"[4]. După specialistul în drept canonic J. L. Santos[5], ierarhia bisericească - Papa şi Colegiul episcopilor - poate fi calificată ca reprezentând dimensiunea activă a Magisteriului, acesteia revenindu-i titulatura autentică şi deplină în materie de credinţă şi moravuri. Rezumând, părintele Tertulian Langa expune clar şi concis funcţia şi natura Magisteriului, evitând definiţiile excesiv de juridic-formaliste: "În Biserică, cuvântul (magisteriul - n. n.) desemnează funcţia doctrinală a ierarhiei. Ea îşi îndeplineşte această funcţiune ca semn al lui Christos în mijlocul oamenilor. Adevăr viu, prezent în cei cărora El le-a dat misiunea de a vesti Evanghelia, de a-i învăţa pe oameni înţelesul ei şi datoriile pe care le au. În exercitarea magisteriului, Papa şi corpul episcopal unit cu căpetenia lui exprimă credinţa Bisericii infailibile. Această infailibilitate este determinată de măsura în care vor să-şi exercite misiunea doctrinară sub inspiraţia Spiritului Sfânt. Magisteriul este deci factor de progres doctrinal, căci are misiunea de a manifesta, explicitând, bogăţia adevărului pe care îl transmite"[6]. În chip fericit, T. Langa a introdus în definiţia funcţiei magisteriale conceptul cheie al acesteia: infailibilitatea asistată de Duhul Sfânt, subliniind funcţia paideică (învăţătorească) exercitată de autorităţile apostolice.

Un alt exeget catolic de prim rang, W. Breuning, ne propune spre a înţelege şi mai profund funcţia Magisteriului (prescurtat M.) o serie de meditaţii asupra cuvântului "învăţătură": "Pentru a înţelege funcţia M. în Biserică este necesară o primă reflecţie asupra semnificaţiei cuvântului <învăţătură> în viaţa religioasă. Nu trebuie învăţat în primul rând un conţinut de credinţă în sensul de afirmaţii asupra unor teorii despre Dumnezeu şi despre acţiunea Lui, ci credinţa ca şi contact personal cu Christos - chiar dacă e transmis istoric - şi prin aceasta cu Dumnezeu. Unei astfel de credinţe cuvântul vorbit îi serveşte ca element prim şi de o maximă importanţă a transmiterii; pentru că numai în acest fel poate fi înţeles ceea ce se spune. Doar astfel poate fi făcut cunoscut faptul istoric al vieţii şi morţii lui Iisus şi al preamăririi Acestuia care are efect asupra istoriei. Aceasta e premisa indispensabilă ("învăţătura" ca şi contact personal cu Mântuitorul Christos - n. n.) pentru ca oamenii să-şi poată însuşi cauza lui Iisus şi să-l accepte în viaţa lor cu exemplaritatea Sa. De aceea nu se învaţă o învăţătură, ci credinciosul învaţă să trăiască în contextul realităţii mântuirii. Însă acest lucru are loc numai prin intermediul cuvântului vorbit. Cuvântul vieţii adresat nouă de Dumnezeu nu era nici numai un conţinut de cunoaştere pentru elaborare intelectuală, nici doar un ghid pentru o praxeologie dreaptă; Dumnezeu în participarea Sa (la condiţia umană - n. n.) era în viaţa Fiului însuşi Cuvântul făcut trup"[7]. Urmând acestor reflecţii asupra substanţialităţii existenţiale a Cuvântului magisterial transmis prin "învăţătura" creştină, Breuning arată că dacă prin învăţătură desemnăm tradiţia Bisericii, "acest lucru (transmiterea Cuvântului - n. n.) trebuie făcut într-un context mai amplu care are drept sarcină să-l transmită în întreaga viaţă a Bisericii pe însuşi Christos cel viu"[8]. Desigur, Christos ne-a învăţat tot ceea ce era necesar mântuirii. Noi nu putem adăuga nimic cuvintelor Sale vii, ci doar să le înţelegem cât mai profund pentru a le transmite nealterate şi cu toată încărcătura lor de sfinţenie. Atunci de ce ar mai fi nevoie de un Magisteriu distinct de masa credincioşilor? Breuning răspunde... magistral: "(...) are o funcţie de nesubstituit, dacă sarcinii lui de a ţine în unitate Biserica ca şi comunitate a multora în special prin cuvântul ecclesiei, îi este dată o funcţie hermeneutică determinantă. Aceasta trece dincolo de un regulament al limbajului, chiar dacă şi el face parte din sarcinile lui. Funcţia hermeneutică a M. se bazează pe structura fundamentală a Bisericii, care este communio în traditio Christi"[9].

Cu definiţia lui Breuning am atins miezul ecleziologiei şi magisteriologiei catolice, reprezentat de "funcţia hermeneutică determinantă" menţionată. Beneficiind de experienţele traumatizante ale schismelor şi ereziilor care au dezbinat organismul eclezial vizibil, putem constata împreună cu nenumăraţi istorici şi teologi (îl amintim aici doar pe Paul Evdokimov) un paradox regretabil: imediat ce deschid Sfânta Scriptură, creştinii diferitelor confesiuni se vădesc dezbinaţi şi incapabili să interpreteze unitar (nu uniform!) textul revelat. În acest sens, necesitatea existenţei unei autorităţi care să reglementeze ortodoxia exegezei biblice s-a impus încă de la începuturile Bisericii creştine, devenind - odată cu trecerea secolelor - încă şi mai stringentă. Din perspectiva catolică (întemeiată pe o serie de argumente de natură teologică, filosofică, tradiţională etc. asupra cărora nu vom insista aici) tocmai Magisteriului îi revine funcţia hermeneutică atât de necesară păstrării unităţii vizibile ecclesiale - semnul ortodoxiei şi plinătăţii Adevărului revelat mărturisit de credincioşi. Pentru a asigura o funcţie atât de importantă, o serie de ierarhi ai Bisericii au ca preocupare centrală a activităţii lor reflecţia asupra situaţiilor istorice determinate, doctrinare şi morale, cu care se confruntă organismul bisericesc. Elecţiunea acestora (a ierahilor) contribuie la o mai bună organizare a atribuţiilor lor, precum şi la identificarea neechivocă, accesibilă oricărei persoane interesate, a autorităţilor competente în materie de credinţă.

Concluzii

Am văzut deci care anume ar fi fundamentele ecleziologice ale magisteriologiei; într-un plan mai juridic, specific dreptului canonic, credincioşilor le revin anumite obligaţii determinante, rezultate din exercitatea funcţiei magisteriale: "Toţi credincioşii au obligaţia de a observa constituţiile şi decretele pe care le dă autoritatea legitimă a Bisericii, într-un chip special pe acelea care le promulgă Pontiful Roman sau Colegiul Episcopilor, pentru a propune o învăţătură şi pentru a condamna opiniile greşite"[10]. După cum arată J. L. Santos, canonul citat "priveşte nu numai constituţii şi decrete promulgate de Pontiful roman şi de Colegiul episcopilor ca titulari supremi ai M. autentic, ci şi cele care purced de la fiecare episcop sau de la conferinţa episcopală şi în sferă universală de la organismele Curiei romane, în special de la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, căreia îi este încredinţată 'sarcina tutelării doctrinei credinţei şi a obiceiurilor, în întreaga lume catolică' (Constituţia Apostolică Pastor bonus din 28 iunie 1988, art. 48)"[11].

Robert Lazu

Note

1. Vezi Codul de drept canonic, traducere în limba română (pro manuscripto) efectuată sub egida Institutului Romano-Catolic din Iaşi, Tipografia "Presa Bună", 1995, canonul 330 (p. 78).

2. Op. cit., canonul 747 - 1 (p. 190).

3. Op. cit., canonul 748 - 1 (p. 190).

4. Vezi Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 1993, articolul 85 (p. 33).

5. J. L. Santos, articolul "Magistero" (lat. Magisterium), în Nuovo Dizionario di Diritto Canonico a cura di Carlos Corral Salvador, Velasio De Paolis, Gianfranco Ghirlanda, Edizioni San Paolo, 1993, pp. 658-659.

6. Articolul "Magisteriu", în Tertulian Langa, Credo. Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului catolic, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p. 152.

7. W. Breuning, articolul "Magistero della chiesa", în Dizionario di Pastorale, a cura di Karl Rahner, Ferdinand Klostermann, Hansjörg Schild, Tullo Goffi, Brescia, Editrice Queriniana, 1979, pp. 401-402. (Originalul: Lexikon der Pastoraltheologie, hrsg. Von F. Klostermann, K. Rahner und H. Schild, Freiburg im Breisgau, Verlag Herder KG, 1972.)

8. Ibidem.

9. Ibidem.

10. Vezi Codul de drept canonic, ed. cit., canonul 754 (p. 191).

11. J. D. Santos, art. cit., în op. cit., p. 660.