CATEHEZĂ

Cateheza a X-a
Sursele Revelaţiei divine (I): Sfânta Scriptură

Motto: "Studiul textelor sacre trebuie să fie sufletul teologiei" (Conciliul Vatican II, Dei Verbum, art. 24).

Introducere

Probabil ne este cunoscută tuturor disensiunea care există între diferitele biserici şi comunităţi creştine cu referire, pe de o parte, la Sfânta Scriptură, pe de altă parte cu referire la Tradiţie şi la Autoritatea bisericească. Totuşi, în ciuda problemelor şi atacurilor împotriva acestor realităţi ecleziale esenţiale pentru orice credincios catolic, pentru noi toţi, ca membri ai unei Biserici apostolice, un principiu fundamental al integrării noastre în trupul deopotrivă mistic şi instituţional al ecleziei este aşa-numitul "triunghi de aur": Sfânta Scriptură, Tradiţia, Magisteriul viu al Bisericii. Începând cu această cateheză vom discuta succesiv aceste trei "vârfuri" ale triunghiului de aur menţionat mai sus, spre a ne lămuri pe noi înşine cu referire la sursele Revelaţiei pe care o primim, o mărturisim şi o transmitem, lămurindu-i pe cei care ne întreabă. Căci nu putem omite nicicând funcţia misionară, evanghelizatoare, la care este chemat orice creştin adult.

Cuprins

Vom începe prin a citi şi reflecta asupra a două fragmente evanghelice, spre a vedea, concret, cum trebuie să ne apropiem de textul sacru. Primul dintre acestea se găseşte în epistola a II-a a apostolului Petru, vs. 15 - 16.

Cu fermitate, iată cum apostolul Petru, capul colegiului apostolic, ne arată că există vârste şi măsuri foarte variate, diferite ale puterii de înţelegere a Sfintei Scripturi. Cu alte cuvinte, trebuie să reţinem că, deşi toţi putem citi Biblia, nu oricine şi nu oricum o poate înţelege corect. Ce trebuie să facem în această situaţie? În primul rând, să vedem cine o interpretează corect, oferindu-ne astfel posibilitatea învăţării criteriilor juste de tâlcuire a Evangheliilor. La această chestiune - "Cine tâlcuieşte corect Sfânta Scriptură?" - vom răspunde printr-un alt pasaj evanghelic, de data aceasta din "Faptele apostolilor", capitolul 8, versetele 26 - 40.

Fragmentul este cu adevărat remarcabil. În primul rând, găsim aici - din nou - ordinea justă a iniţierii creştine: învăţătura (vestirea Evangheliei, a învăţăturii apostolice), apoi primirea Cuvântului sfânt şi, în cele din urmă, primirea botezului şi integrarea în comunitatea creştină. Dar toate acestea sunt condiţionate de buna tâlcuire a Cuvântului sfânt, săvârşită pentru neofit de un apostol. În termenii noştri, e vorba de succesiunea apostolică despre care am vorbit în catehezele trecute: Isus Cristos este sursa Revelaţiei, El o transmite şi o interpretează apostolilor care o transmit episcopi1or Bisericii, care, la rândul lor, o transmit preoţilor şi credincioşilor.

Elaborat chiar de această autoritate apostolică a Bisericii noastre, Catehismul Bisericii Catolice ne oferă o învăţătură densă despre Sfânta Scriptură (art. 101 - art. 141). Iată esenţialul acestei învăţături:

1) Prin toate cuvintele Sfintei Scripturi Dumnezeu nu rosteşte decât un singur Cuvânt", Cuvântul său unic, Isus Cristos, în care se exprimă pe sine în întregime (art. 102);

2) Dumnezeu însuşi este autorul Sfintei Scripturi (art. 105);

3) Dumnezeu i-a inspirat pe autorii sacri, deşi le-a lăsat intacte uzul capacităţilor personale şi puterile proprii (art. 106);

4) Dacă Dumnezeu însuşi este autorul Sfintei Scripturi, evident, consecinţa e clară: textele sacre învaţă Adevărul, fără eroare şi fără contradicţie (art. 107);

5) Pentru a înţelege Scripturile, Cristos trebuie, prin Duhul Sfânt, "să ne deschidă mintea la înţelegerea Scripturilor" (Luca 24, 35).

La toate aceste principii se adaugă încă câteva, care trasează astfel cadrul complet al lecturii şi interpretării Bibliei. Dacă observăm că Sfânta Scriptură se citeşte, în primul rând, în contextul liturgic, cultual al Bisericii (liturgia Cuvântului), vom înţelege că ea trebuie citită şi interpretată în acelaşi Duh - Duhul Sfânt - în care a fost scrisă (art. 111). Totodată trebuie acordată o mare atenţie intenţiei autorilor sacri, ţinând seama de contextul în care ei au scris. Cu alte cuvinte, trebuie să ţinem seama atât de dimensiunea umană, istorică a textelor sacre, cât şi de aceea dumnezeiască, inspirată a lor. Aceasta este una dintre învăţăturile constante ale Papei Ioan Paul al II-lea şi a pontifilor anteriori.

În fine, un ultim aspect important se referă la celebra teorie a celor patru sensuri ale Scripturii. De fapt, este vorba de două sensuri principale, cel literal şi cel spiritual. Ultimul grupează alte trei sensuri: alegoric, moral şi anagogic. (Exemple: CBC art .116 şi 118).

Concluzii:

În loc de concluzie, vom cita îndemnul cuprins în articolul 133 al Catehismului Bisericii Catolice: "Biserica îndeamnă foarte stăruitor pe toţi creştinii (...) ca, prin citirea deasă a dumnezeieştilor Scripturi, să-şi însuşească înalta cunoaştere a lui Isus Cristos. Într-adevăr, necunoaşterea Scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Cristos (Sf. Ieronim)".

Texte fundamentale:

1) Catehismul Bisericii Catolice, art. 102:

"Prin toate cuvintele Sfintei Scripturi, Dumnezeu nu spune decât un singur Cuvânt, Cuvântul său unic, în care se exprimă pe sine în întregime: Amintiţi-vă că este unul şi acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu de-a lungul întregii Scripturi, unul şi acelaşi Cuvânt ce răsună în gura tuturor scriitorilor sacri, El care, fiind la început Dumnezeu la Dumnezeu, nu are nevoie de silabe pentru că nu e supus timpului (Sf. Augustin, Psalmul 103, 4, 1)".

2) Catehismul Bisericii Catolice, art. 136:

"Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi în sensul că El îi inspiră pe autorii ei omeneşti; El acţionează în ei şi prin ei. Dă astfel certitudinea că scrierile lor învaţă fără eroare adevărul mântuitor".

3) Catehismul Bisericii Catolice, art. 141:

"Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi după cum a venerat şi însuşi Trupul Domnului: ambele hrănesc şi guvernează întreaga viaţă creştină. Lumina pentru paşii mei e Cuvântul tău, făclie pentru cărările mele".