CATEHEZĂ

Cateheza a IX-a:
Imaginile sfinte

Motto: "Iconografia creştină transcrie prin imagine mesajul evanghelic pe care Sfânta Scriptură îl transmite prin cuvânt" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1160).

Introducere

Probabil că azi vom atinge una dintre problemele cele mai aprins disputate din întreaga istorie a Bisericii creştine. Fie că e vorba de polemicile dure din primul mileniu creştin între iconoclaşti şi iconoduli, fie că e vorba de acuzele aduse creştinilor de reprezentanţi ai iudaismului şi islamului, în toate aceste dezbateri subiectul e unul şi acelaşi: statutul religios al imaginilor sacre. Astfel, în timp ce unii acuză de idolatrie, alţii (membrii Bisericii Catolice) răspund arătând că imaginile sacre nu sunt idoli. Înţelegem relativ uşor care e substratul acestor dispute: confuzia dintre idol şi icoană.

Este deci absolut necesar, într-un context în care încă ne este adusă acuza de idolatrie (în special de către neoprotestanţi), să ştim exact care anume este învăţătura Bisericii. Vom reuşi astfel, poate, să influenţăm opiniile despre icoană ale unor fraţi rătăciţi, dar, în mod sigur, vom reuşi să ne păstrăm nealterată credinţa.

Cuprins

Argumentul principal invocat de cei care resping icoanele provine din Vechiul Testament (Porunca I): "Eu sunt Domnul Dumnezeu tău, care te-a scos din pământul Egiptului, şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare cu cele ce sunt sus în cer, şi cu cele ce sunt jos pe pământ, şi cu cele ce sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să nu le slujeşti, căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos" (Exod 20, 2-5).

Pornind de la această lege divină a Vechiului Testament, s-a presupus că nici în contextul creştinismului imaginile religioase nu au ce căuta în cadrul cultului religios. În spatele acestei atitudini se ascunde o gravă eroare. O eroare care, de fapt, neagă implicit Întruparea Mântuitorului Isus Cristos şi consecinţele cosmice ale acesteia. Icoana prin excelenţă nu este cea Maicii Domnului - Fecioara Maria -, sau cea sfinţilor şi îngerilor lui Dumnezeu. Icoana centrală a întregului program iconografic creştin îl reprezintă pe Mântuitorul Isus Cristos.

După cum citim în Catehismul Bisericii Catolice, "Întruparea Fiului lui Dumnezeu e cea care a inaugurat o nouă 'economie' a imaginilor: Altădată, Dumnezeu care nu are nici trup, nici chip, nu putea în nici un fel să fie reprezentat printr-o imagine. Însă acum, de vreme ce s-a arătat în trup şi a trăit laolaltă cu oamenii, îmi pot face o imagine despre ceea ce am văzut din Dumnezeu. (...) Cu faţa descoperită, noi contemplăm slava Domnului" (art. 1159).

În lumea Vechiului Testament, care suferea într-un mod aparte consecinţele păcatului originar al lui Adam şi al Evei, chipul lui Dumnezeu era ascuns omului. Abia prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu acest chip a devenit din nou vizibil. De aceea icoanele marchează diferenţa extraordinară dintre cele două lumi: cea veche, care nu avea acces la Împărăţie (porţile erau păzite de heruvimi cu sabie de foc vâlvâitor), şi cea nouă, pentru care Împărăţia e din nou accesibilă.

În această ordine de idei imaginile sacre sunt şi trebuie venerate. Dar - atenţie! - trebuie să înţelegem exact natura gesturilor de închinare "la icoane". Noi nu ne închinăm nici materialului din care e făcută icoana (lemn, faianţă, pânză etc.) nici vopselelor cu care e zugrăvită. Noi cinstim persoanele din lumea nevăzută care sunt reprezentate, prin asemănare, în icoane. Acesta e adevăratul sens al închinării. Într-un exemplu binecunoscut, se subliniază că atunci când un părinte sărută fotografia tânărului plecat pe front, nu sărută materialul din care e făcută fotografia. Ce om normal ar face aşa ceva? Sărutul este, de fapt, un gest de comuniune nevăzută cu persoana reprezentată. Acesta este exact sensul în care credincioşii sărută şi cinstesc icoanele: marchează prin aceste gesturi comuniunea profundă cu persoanele divine reprezentate.

Dacă cineva s-ar întreba de ce există icoane ale altor persoane decât a celei a Mântuitorului Isus Cristos, trebuie să le spunem că, de fapt, noi nu o cinstim nici pe Maica Domnului în ea însăşi - ca simplu om şi ca simplă femeie -, nici pe Sfinţi ca simpli oameni, luaţi în ei înşişi. Noi cinstim în ei sfinţenia lui Dumnezeu. Deci tot pe Dumnezeu îl slăvim. Pentru a face mai clare aceste lucruri, la Conciliul al II-lea de la Niceea (787) s-a pus baza unei învăţături esenţiale referitoare la închinare. Pe Dumnezeu îl adorăm, pe Sfânta Fecioară o supra-cinstim, iar pe sfinţi în cinstim. Însă singurul căruia i se cuvine slava este Dumnezeu însuşi. Mărirea pe care o acordăm altor persoane sfinte se transmite, de fapt, aceluiaşi Dumnezeu deopotrivă unic şi întreit, care a făcut să strălucească sfinţenia Sa în vieţile celor aleşi.

În fine, mai există un aspect important referitor la importanţa imaginilor: ele educă, îi învaţă pe oameni adevărurile de credinţă. Într-o lume inundată de imagini profane, avem nevoie mai mare decât oricând de imagini sfinte. Spre deosebire de primele (imaginile profane şi, adesea, profanatoare), care nu ne conduc spre lumea nevăzută, icoanele sunt adevărate ferestre spre Ierusalimul ceresc, acolo unde locuiesc în sânul lui Dumnezeu toţi îngerii şi sfinţii, asupra cărora străluceşte frumuseţea aceleia "mai cinstită decât heruvimii": Fecioara Maria.

Concluzii

Sfântul Ioan din Damasc - unul dintre marii apărători şi învăţători ai cultului icoanelor - a exprimat cu foarte frumoase cuvinte această realitate a cultivării şi creşterii sufletului prin icoanele sacre: "Frumuseţea şi culoarea imaginilor îmi însufleţesc rugăciunea. Ele constituie o sărbătoare pentru ochii mei, aşa cum priveliştea câmpului îmi îndeamnă inima să-l preamărească pe Dumnezeu".