CATEHEZĂ

Cateheza a VIII-a:
Participarea activă la liturgie şi muzica sacră

Motto: "Biserica recunoaşte cântul gregorian ca fiind propriu liturgiei romane" (Sacrosanctum Concilium, art. 116).

Introducere

După ce am vorbit în ultimele cateheze despre liturgie, despre Sfânta Euharistie şi despre timpul sacru al Bisericii, astăzi urmează să ne întrebăm ce răspuns trebuie să dăm noi darurilor pe care Dumnezeu ni le pune înainte prin Sfânta Sa Biserică. Cu alte cuvinte, trebuie să ne întrebăm cum anume putem participa cu adevărat la sfintele slujbe, fără a fi simpli turişti pasageri prin lăcaşurile sfinte? Am putea să ne gândim că o bună parte dintre noi, mai ales cei care ne preocupăm mai intens de cele sfinte, facem tot ce trebuie să facem şi nu avem nimic de îmbunătăţit. Însă nu este aşa. Vom vedea imediat de ce.

În Constituţia Sacrosanctum Concilium despre Sfânta Liturgie, în articolul 14, putem citi următoarele cuvinte: "Maica noastră Biserica doreşte foarte mult ca toţi credincioşii să fie îndemnaţi la acea participare deplină, conştientă şi activă la celebrările liturgice care e cerută de însăşi natura liturgiei şi care, pentru poporul creştin, 'seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor răscumpărat' (1 Pt 2, 9; cf. 2, 4-5), constituie în virtutea botezului un drept şi o datorie. Acestei participări active şi depline a întregului popor i se va acorda o grijă deosebită în reînnoirea şi cultivarea liturgiei; într-adevăr, o astfel de participare este izvorul primar şi indispensabil din care credincioşii pot dobândi un spirit cu adevărat creştin şi de aceea păstorii sufleteşti trebuie să o urmărească cu zel în toată activitatea lor pastorală, printr-o educaţie adecvată".

Iată deci care sunt calităţile unei participări autentice la Sfânta Liturgie:

1. să fie activă;
2. să fie deplină;
3. să fie conştientă.

Deşi fiecare dintre aceste atribute merită un comentariu aparte, vom comenta mai pe larg doar prima calitate a participării noastre la Liturgie. Înainte de aceasta vom spune că participăm deplin la orice ceremonie sacră atunci când suntem concentraţi cu toată fiinţa noastră asupra respectivei slujbe, iar conştient participăm atunci când avem o pregătire intelectuală adecvată unui asemenea eveniment. Trebuie deci să înţelegem - atât cât este omeneşte posibil - ce facem acolo şi ce se întâmplă în tipul ceremoniei respective. Cum am putea însă cunoaşte aceste lucruri fără o pregătire adecvată?

Cuprins

Ghidul nostru de astăzi va fi unul dintre cei mai distinşi teologi catolici contemporani, Părintele american iezuit Joseph D. Fessio, fondatorul uneia dintre cele mai celebre edituri catolice din lume, Ignatius Press, discipol al Cardinalului Joseph Ratzinger. Într-un articol dedicat tocmai participării active la Sfânta Liturgie, Părintele Fessio arăta, mai întâi, unde a mai fost utilizată această expresie: actuosa participatio (i.e. "participare activă"). Incursiunea în istoria documentelor magisteriale s-a arătat deosebit de rodnică.

Astfel, expresia în cauză a fost folosită pentru prima dată în anul 1903 de către Sfântul Papă Pius al X-lea, într-un motu proprio intitulat Tra Le Solicitudini. În 1928, această expresie a fost din nou folosită într-un document pontifical, Divini Cultus, semnat de Papa Pius al XI-lea. Nouăsprezece ani mai târziu, Pius al XII-lea se referă la actuosa participatio într-un document de mare valoare, Mediator Dei, în care se pun bazele reformei liturgice ce va fi desăvârşită în cadrul Conciliului Vatican II.

Acum a venit momentul să aflăm esenţialul: la ce anume se referea această expresie - "participare activă" - menţionată în atâtea documente? Citind aceste texte împreună cu Părintele Fessio S.J. aflăm răspunsul: fără excepţie, toate textele menţionate utilizează expresia actuosa participatio spre a sublinia unica formă sonoră recunoscută ca fiind culmea muzicii sacre creştine: cântul gregorian. În articolul 116 din Sacrosanctum concilium părinţii conciliari au subliniat valoarea muzicii gregoriene: "Biserica recunoaşte cântul gregorian ca fiind propriu liturgiei romane; de aceea, în acţiunile liturgice, în condiţii egale, el trebuie să ocupe primul loc".

Există raţiuni profunde pentru care această formă religioasă, pe care - în ciuda învăţăturii Bisericii - nu o mai auzim aproape deloc în liturgiile noastre, este recomandată ca fiind forma cea mai înaltă a muzicii sacre. Nu vom insista acum asupra lor. Trebuie însă să ne întrebăm de ce în bisericile unde mergem la slujbe auzim atât de puţini credincioşi cântând, participând la celebrările colective. Probabil că răspunsul se află într-o povestire relatată de Părintele Alois Bulai, care povestea că un preot l-a întrebat pe un actor de ce sălile de teatru sunt pline, în timp ce bisericile sunt aproape (sau tot mai) goale. Răspunsul actorului e memorabil: "Vezi, voi prezentaţi lucruri foarte serioase, adevărate, reale, dar le prezentaţi ca şi cum ar fi ireale. Pe când noi prezentăm lucruri ireale ca şi cum ar fi reale".

Într-adevăr, noi înşine - cei care ne pretindem credincioşi - suntem problema: cât de tare credem în conţinutul şi mesajul sfintelor slujbe? Calitatea participării noastre, inima cu care cântăm, cu care ne rugăm, depinde de credinţa noatră. Acesta este adevărul. Dacă suntem şovăielnici, îndoielnici, asemenea corăbiilor legănate de valuri - cum spune Apostolul Iacob - nu vom participa niciodată cum se cuvine la Sfânta Liturgie. Aş merge chiar mai departe spunând că trebuie, în mod necesar, să devenim pasionaţi de sfintele slujbe, de Biserică, de Dumnezeu, cel puţin la fel de mult şi de intens pe cât suntem de pasionaţi de sport, de muzică, de telenovele, de poveştile incredibile cu extratereştri sau mai ştiu eu de ce.

Să facem deci o pasiune din căutarea lui Dumnezeu, să trăim fascinaţia aventurii unei tradiţii incredibile... Gândiţi-vă că, de fapt, Biblia ne spune cele mai tulburătoare poveşti: oameni care merg pe apă, care învie din morţi, războaie şi lupte cosmice, trădări şi iubiri înflăcărate, păcate şi virtuţi aprinse, miracole inimaginabile, giganţi, balauri, dragoni şi fel de fel de vieţuitoare impresionante... toate acestea sunt povestite de Sfânta Scriptură ca fiind ADEVĂRATE. Ce poveşti, ce istorii pot concura textele sacre? Iar noi preferăm să bârfim, să discutăm politică, sport şi alte mărunţişuri trecătoare ale vieţii noastre bicisnice uitând complet de MĂREŢIA CREDINŢEI CREŞTINE, de MĂREŢIA DUMNEZEULUI CELUI VIU care a zdrobit toţi vrăjmaşii poporului lui Israel, câtă vreme acesta i-a fost fidel.

Concluzii

Cum ar trebui să arate, de fapt, o biserică în care credincioşii ar participa deplin şi intens, cu pasiune şi curăţie, la ceremoniile sacre? Vă cer îngăduinţa de a vă propune o imagine ideală a unui asemenea lăcaş, preluând-o dintr-o poveste a unui mare scriitor catolic, J.R.R. Tolkien. Să-l ascultăm: "(...) frumuseţea melodiilor împletite cu vorbe din multe limbi elfe, chiar dacă prea puţin le înţelegea, îl cuprinse în vraja ei de îndată ce începu să le asculte cu atenţie. Aproape că ar fi zis că vorbele căpătau formă, şi imagini de meleaguri îndepărtate şi lucruri minunate, nicicând ivite în mintea lui, se închipuiau acum în faţa ochilor; sala străluminată de foc se prefăcu într-o boare aurie deasupra mărilor înspumate care suspinau la hotarele lumii".

De câte ori am avut asemenea sentimente participând la Sfânta Liturgie? Să ne rugăm şi să ne străduim să trăim ceea ce relata, de-adevăratelea, Sfântul Augustin: "Cât am plâns ascultând imnurile, suavele accente ce răsunau în Biserica voastră! Ce emoţii am cules din ele! Se prelingeau în urechea mea, picurând adevărul în inima mea. Un mare avânt de pietate mă înălţa şi lacrimile mi se scurgeau pe obraz, însă îmi făceau bine".