CATEHEZĂ

Cateheza a VII-a:
Intrarea în Împărăţie. Timpul sacru

Motto: "Economia mântuirii se înfăptuieşte în ciclul timpului" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1168).

Introducere

În aceste vremuri marcate de grabă, o grabă tot mai năvalnică, cei mai mulţi dintre noi se plâng de lipsa timpului. "Ia aminte că timpul înseamnă bani", afirma Benjamin Franklin într-o propoziţie care a devenit dictonul lumii (post)industriale. Totul pare antrenat într-un ritm tot mai ameţitor, ca şi cum istoria şi timpul ar fi absorbite într-o pâlnie fără fund. Aşa se face că adesea uităm că viaţa are un scop, o finalitate, un sfârşit, devenind prizonierii temporalităţii pe care o confundăm cu veşnicia. La fel ca în orice altă situaţie care se referă la temeiurile existenţei noastre, Revelaţia împlinită de Mântuitorul Isus Cristos şi Biserica sa cea "una, sfântă, catolică şi apostolică" a adus şi în ceea ce priveşte roata timpului şi a istoriei o soluţie cu adevărat revoluţionară: trăirea veşniciei, a eternităţii în istorie.

Dacă începem prin a reflecta, cât se poate de simplu, asupra calendarului bisericesc pe care mai toţi îl avem în case, vom remarca câteva trăsături care ascund o concepţie asupra lumii şi timpului neaşteptată. De exemplu, primul lucru care ne atrage atenţia, este recurenţa, repetitivitatea anumitor momente liturgice: săptămâna liturgică se reia din nou şi din nou, începând cu ziua sfântă a duminicii şi încheind cu sâmbăta. Anul liturgic se reia, de asemenea, la nesfârşit. Avem anual aceleaşi sărbători împărăteşti, aceleaşi pomeniri ale Sfinţilor Bisericii. De fapt chiar şi ziua, cea mai mică unitate liturgică, are şi ea o structură recurentă: cele şapte ceasuri ale laudelor se reiau din nou şi din nou în fiecare zi.

Ce semnificaţie are această repetitivitate pe care o întâlnim în timpul Bisericii? Să fie oare ceva pur întâmplător? În nici un caz. Întrupându-se în istoria şi timpul oamenilor căzuţi, Dumnezeu-Fiul Isus Cristos a introdus într-un mod extraordinar veşnicia în istorie. Murind şi apoi înviind El a deschis porţile Ierusalimului pentru noi, dar, totodată, a (re)deschis şi porţile lumii căzute către eternitate... Repetitivitatea momentelor liturgice este menită a ne indica tocmai această pătrundere a veşniciei în istorie: în lumea timpului "căzut", liniar, doar ciclicitatea mai poate simboliza veşnicia, adică imutabilitatea acelui "nunc stans" despre care a vorbit Sfântul Augustin.

Cuprins

Pătrunzând în miezul simbolismului momentelor liturgice, vom înţelege, citind Catehismul Bisericii Catolice, că veşnicia a fost cu adevărat făcută prezentă de Persoana deopotrivă divină, adică eternă, şi umană, adică muritoare, a Mântuitorului Isus Cristos. Timpul se întâlneşte cu eternitatea: locul în care timpul întâlneşte eternitatea, iată cum ar putea fi descrisă, concis, Biserica.

Pentru a explica şi sistematiza cât mai clar această formulă, trebuie să ne imaginăm o adevărată hartă a traseului omului. Totul a început în ambientul veşniciei dumnezeieşti: Tatăl ceresc, asistat de Fiul şi de Duhul Sfânt, a modelat creatura însufleţind-o. Acesta este momentul "zero" al istoriei omului. Al doilea moment, nefast, e cel al căderii: consumând fructul oprit, protopărinţii pierd nemurirea care le fusese dăruită iar moartea, efemeritatea, evanescenţa pătrund în lume. Astfel omul a căzut din Paradis, căzând totodată din eternitate. Apoi, la "plinirea vremii", are loc un eveniment epocal: veşnicia reintră în istorie prin coborârea între oameni a Cuvântului întrupat. Din acest moment "cerul" s-a reîntâlnit cu "pământul", iar istoria nu mai este doar locul blestemului, ci şi tărâmul binecuvântării pe care Dumnezeu a dăruit-o, o dăruieşte şi o va dărui tuturor celor care cred în El şi împlinesc poruncile Lui.

Pentru a marca într-un mod sfânt acest al treilea moment, restaurator de această dată, al istoriei neamului omenesc: "Sfânta Maică Biserica socoteşte de datoria ei să celebreze printr-o comemorare sacră, în anumite zile din cursul anului, opera mântuitoare a Mirelui său divin. În fiecare săptămână, în ziua pe care a numit-o duminică, ea sărbătoreşte Învierea Domnului, pe care, o dată pe an, o celebrează împreună cu fericita Lui pătimire, prin marea solemnitate a Paştelui.

Pe lângă aceasta, ea desfăşoară în ciclul anual întregul mister al lui Cristos, de la Întrupare şi Naştere până la Înălţare, la ziua Rusaliilor şi până la aşteptarea fericitei speranţe şi a venirii Domnului. Celebrând astfel misterele Răscumpărării, ea deschide credincioşilor comorile virtuţilor şi meritelor Domnului său, actualizându-le într-un fel în tot decursul timpului, pentru ca astfel credincioşii să vină în contact cu ele şi să se umple de harul mântuirii" (Sacrosanctum Concilium, art. 102).

Această actualizare perpetuă a virtuţilor şi meritelor Domnului, care, în fond, ne duce cu gândul la bogăţia inepuizabilă a harurilor dumnezeieşti, indică tocmai irumperea în istorie a veşniciei, a timpului sacru. Acest timp sfânt, radical deosebit de cel profan, este timpul mântuirii, timpul Ierusalimului ceresc, a cărui existenţă o putem pregusta încă din timpul vieţii noastre pământeşti.

Suntem însă conştienţi noi de toate acestea? Trăim noi starea paradisiacă în contextul Sfintei Liturgii? Problema cea mai mare cu care ne confruntăm este secularizarea. După cum indică termenul însuşi, secularizarea indică o sclavie faţă de "lumea această", deci inclusiv faţă de timpul pierdut şi niciodată regăsit al unor vieţi trăite sub semnul păcatului. Luptând cu furie împotriva noastră, a oamenilor, Satan şi acoliţii săi caută să ne transforme în fiinţe supuse inexorabil timpului, incapabile să mai trăim, să ne mai bucurăm de veşnicie. Căci, să recunoaştem: ritmurile vieţii noastre trepidante ne pătrund în inimi atât de adânc încât cu mare greutate mai putem trăi clipele cereşti ale Jertfei Euharistice. Aflaţi în faţa Inimii dumnezeieşti care bate pe altarele noastre, noi ne gândim tot la afacerile noastre, la necazurile sau bucuriile mărunte de zi cu zi, la evenimentele care ne par mai importante decât Dumnezeu însuşi, şi, adesea, uităm chiar să închidem celularele care tulbură adesea liniştea ceremoniilor sacre. Ce poţi să mai spui despre cei care, plini din lumeştiu preocupări, părăsesc Liturgia spre a răspunde la apeluri venite de nu se ştie unde? Ţinând seama de aceste semnale negative, înţelegem că nu este suficient să vii cu trupul la Biserică, duminica. Trebuie să fii venit şi cu tot sufletul, cu toată inima. Iar această stare nu se dobândeşte fără o anumită pregătire, destul de anevoioasă pentru cetăţenii unei lumii prea grăbite.

Concluzii

Rezumând cele spuse mai sus, deocamdată să reţinem esenţialul viziunii Sfintei Bisericii asupra timpului sacru: "Anul liturgic înseamnă desfăşurarea diferitelor aspecte ale unicului mister pascal". Atunci când vom reuşi să ne concentrăm cu toată fiinţa noastră asupra acestui mister, vom izbuti, neîndoielnic, să gustăm din plin veşnicia Împărăţiei luminii neînserate. Aşa să ne ajute Dumnezeu!