CATEHEZĂ

Cateheza a V-a:
Puterea cuvântului sacru

Motto: "... cuvântul şi acţiunea liturgică sunt inseparabile..." (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1155).

Introducere

Cu toţii ne aflăm cuprinşi într-una din cele mai profunde crize din istoria lumii: pierderea puterii cuvintelor. În ciuda înmulţii nesfârşite a discursurilor, a conferinţelor, a scrierilor de tot felul - într-un cuvânt a multiplicării cuvintelor - , vorbele noastre nu mai au putere. Să luăm un singur exemplu, edificator: expresia "a-ţi da cuvântul". În faţa lui Dumnezeu, avându-i ca martori pe preot şi pe naşi, mirii îşi dau cuvântul - adică jură - că îşi vor păstra fidelitatea unul faţă de altul până la moarte. Şi totuşi cele mai multe căsnicii sunt abandonate ajungându-se la divorţ - unul dintre cele mai răspândite grave ale lumii de azi. Un asemenea fenomen ne arată, indubitabil, că oamenii nu mai au cuvânt. Vorbele lor sunt goale, adesea fără sens, şi de cele mai multe ori încălcate fără ezitare. Cine mai crede azi în puterea unui jurământ sacru? Foarte puţini.

În schimb învăţătura Bisericii despre Cuvântul lui Dumnezeu şi cuvintele oamenilor rămâne aceeaşi:

"La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există" (Ioan 1, 1-3).

Citind cuvintele prologului Evangheliei după Ioan înţelegem lesne de ce cuvintele sunt atât de importante. Pentru că ele mărturisesc spiritualitatea omului, ele sunt oglinda care fie reflectă imaginea unei inimi bune, fie pe cea a unei inimi rele, murdărite de păcat.

Cuprins

Pentru a sublinia importanţa cuvintelor, Sfânta Liturgie conţine în structura sa profundă o parte care evocă întreaga acţiune de evanghelizare a lui Isus Cristos însuşi: Liturgia Cuvântului. Subliniind semnificaţiile acestei părţi a Liturgiei, Catehismul Bisericii Catolice arată următoarele:

"Liturgia Cuvântului este parte integrantă a celebrării sacramentelor. Pentru a hrăni credinţa credincioşilor, trebuie să fie puse în valoare semnele Cuvântului lui Dumnezeu: cartea Cuvântului (lecţionar sau evangheliar), venerarea sa (procesiune, tămâie, lumină), locul vestirii (amvon, pupitru), citirea lui astfel încât să poată fi auzit şi înţeles, omilia preotului care continuă proclamarea Cuvântului, răspunsurile adunării (aclamaţii, psalmi de meditaţie, litanii, mărturisire de credinţă)" (art. 1155).

O regulă referitoare la primirea Sfintei Împărtăşanii ne arată, o dată în plus, cât de importantă este primirea Cuvântului. Probabil că mulţi credincioşi îşi pun următoarea problemă: dacă întârzie la Sfânta Liturgie, se mai pot împărtăşi? Disciplina bisericească spune că da, credinciosul se mai poate împărtăşi, dar numai dacă a ajuns la timp spre a participa la Liturgia Cuvântului. Altminteri trebuie să se împărtăşească cu altă ocazie. De ce astfel? Pentru a fi subliniată unitatea dintre vestirea şi primirea Cuvântului cu puterea minţii, după care poate urma cea mai înaltă şi concretă formă de unire cu Dumnezeu: primirea lui Isus euharisticul. Sub acest aspect vedem că toată viaţa noastră de credinţă e centrată asupra Cuvântului. Fie prin vestirea Evangheliei, fie prin mărturisirea de către noi a Cuvântului vieţii, fie pur şi simplu prin interiorizarea acestuia prin împărtăşanie, totul este o formă de părtăşie cu Cuvântul dumnezeiesc. Într-un anumit sens, lumea noastră e făcută din cuvinte. După cuvintele noastre vom fi judecaţi, după relaţia noastră cu Cuvântul vom fi salvaţi. În acest sens totul în viaţa omului se compune din cuvinte şi fapte:

"Inseparabile în calitatea lor de semne şi învăţătură, cuvântul şi acţiunea liturgică sunt inseparabile şi prin faptul că împlinesc ceea ce semnifică. Duhul Sfânt nu dăruieşte numai înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu prin trezirea credinţei; prin sacramente, El şi înfăptuieşte 'minunile' lui Dumnezeu vestite de Cuvânt: El actualizează şi comunică lucrarea Tatălui împlinită prin Fiul Preaiubit" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1155).

Concluzii

Ţinând seama de valoarea şi puterea cuvintelor, se înţelege de ce, dintotdeauna, marii apostoli şi sfinţi ai Bisericii au recomandat cu insistenţă supravegherea limbii, a gurii, spre a împiedica ieşirea cuvintelor rele de bârfă, de calomnie, sau - cel mai grav - rostirea cuvintelor mincinoase. Să reflectăm de câte ori avem ocazia asupra cuvintelor severe ale apostolului Iacob:

"Fraţii mei, să nu fie mulţi dintre voi care devin învăţători ştiind că noi vom avea o judecată mai aspră. Căci toţi greşim în multe privinţe. Dacă cineva nu greşeşte cu cuvântul, este un om desăvârşit, capabil să-şi înfrâneze tot trupul.

Dacă punem frâul în gura cailor, ca să ne asculte, le conducem tot trupul. Iată, chiar şi corăbiile, deşi sunt aşa de mari şi purtate de vânturi puternice, sunt conduse de o cârmă foarte mică, după cum vrea cel care le conduce.

Tot aşa şi limba: este un organ mic, dar se poate făli cu lucruri mari. Iată că un foc mic poate să aprindă o pădure mare! Şi limba este foc, o lume a nelegiuirii. Limba este printre organele noastre aceea aprinsă de Gheenă. Căci orice specie de animale, de păsări, de reptile şi animale de mare poate fi domesticită şi chiar au fost domesticite de neamul omenesc. Dar limba n-o poate domestici nici un om: ea este un rău nepotolit, plină de otravă ucigătoare" (Iac 3, 1-8).

Să luăm deci aminte la cuvintele şi rostirile noastre!