CATEHEZĂ

Cateheza a IV-a:
Liturgia cerească şi liturgia pământească

Motto: "În liturgia pământească noi participăm, prin pregustare, la liturgia cerească" (Sacrosanctum Concilium, art. 8).

Introducere

Dacă citim în paralel două cărţi ale Noului Testament, Faptele apostolilor şi Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, ne putem da seama că ne aflăm în faţa a două realităţi distincte dar nedespărţite: Biserica pământească, în care cei credincioşi luptă pentru răspândirea şi trăirea profundă a credinţei în Mântuitorul Cristos şi Biserica cerească, Ierusalimul veşnic, locul unde toţi cei care s-au sfinţit în viaţa pământească trăiesc în lumina iubirii veşnice. Noi înşine, privind la propriile noastre vieţi, deşi suntem adesea tentaţi să ignorăm lumea nevăzută, veşnică, trebuie să încercăm a înţelege cum anume participăm la realităţile veşnice. Acest lucru se întâmplă deoarece Biserica pământească şi cea din ceruri sunt indisolubil legate, asemenea celor două firi ale Mântuitorului Isus Cristos: umană şi divină. În constituţia despre biserică Lumen Gentium de la Conciliul Vatican II, găsim în articolul 8 expresia cea mai adecvată a acestei realităţi: "(...) Biserica de pe pământ şi Biserica plină de bogăţii cereşti nu trebuie considerate ca două entităţi, căci formează o singură realitate, complexă, constituită dintr-un element uman şi un element divin. De aceea, printr-o analogie nu lipsită de valoare, ea a fost comparată cu misterul Cuvântului întrupat".

Ţinând seama de această învăţătură, care subliniază unitatea dintre Biserica pământească şi cea din ceruri, putem deduce lesne că inclusiv în Sfânta Liturgie este reflectată atât dimensiunea "celor văzute", cât şi aceea a "celor nevăzute". Iată cum este mărturisită această realitate în articolul 8 din constituţia Sacrosanctum Concilium: "În liturgia pământească noi participăm, prin pregustare, la liturgia cerească, ce se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului, spre care ne îndreptăm ca nişte călători, unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu ca slujitor al Sanctuarului şi al adevăratului Chivot; împreună cu întreaga oştire cerească Îi cântăm Domnului imnul de slavă". Despre această tainică participare a noastră, a credincioşilor din biserica pământească la viaţa bisericii cereşti vom vorbi în cateheza de astăzi.

Cuprins

Profunda carte a Apocalipsei conţine mai multe fragmente care evidenţiază activitatea cea mai importantă a fiinţelor ce trăiesc în veşnicia divină: adoraţia cuvenită Dumnezeului Celui Viu. Astfel, în capitolul 4, versetele 9-11, după ce este descris Cel care stă pe tron, îi vedem pe cei douăzeci şi patru de bătrâni prosternându-se şi spunând: "Vrednic eşti tu, Domnul şi Dumnezeul nostru, să primeşti gloria, cinstea şi puterea, căci tu ai creat toate şi prin voinţa ta au luat fiinţă şi au fost create".

În alte fragmente, cum ar fi vs. 1-5 din cap. 14, întâlnim imaginea aleşilor lui Dumnezeu, a sfinţilor săi care intonează un cântec de slavă adorându-l pe Tatăl ceresc, sau îi vedem pe cei douăzeci şi patru de bătrâni, alături de heruvimi şi serafimi, slăvindu-l pe Dumnezeu (în vs. 4 din cap. 19). Toate aceste fragmente ne permit să întrezărim liturgia cosmică, unde toate sfintele făpturi îl adoră pe Cel care a creat cerul şi pământul, Domnul oştirilor cereşti. Dacă cercetăm sau ascultăm cu atenţie rugăciunile din timpul liturgiei la care participăm cu toţii aici, jos, pe pământ, vom putea auzi cuvinte prin care ni se arată că şi noi participăm - călăuziţi de păstorii noştri - la liturgia celestă. Iată, de exemplu, un mic fragment din rugăciunea euharistică: "(...) împreună cu îngerii şi cu toţi sfinţii, proslăvim mărirea ta, zicând într-un glas: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul oştirilor cereşti" ("Et ideo cum Angelis et omnibus Sanctis gloriam tuam praedicamus, una voce dicentes: Sanctus, Sanctus, Sanctus Dominus Deus Sabaoth").

Cuvintele unei asemenea rugăciuni au o semnificaţie cu adevărat excepţională: ele sunt menite să ne arate că noi înşine, simple "vase de lut" însufleţite, avem marea onoare de a participa alături de toate făpturile cereşti, alături de toţi sfinţii cei din ceruri, la măreaţa liturgie cosmică, veşnică, prin care Dumnezeul ceresc este adorat şi cinstit cum se cuvine. Rămâne, totuşi, o întrebare: cum anume se face că noi, deşi suntem (încă) aici, jos, pe pământ, participăm (şi) la această liturgie din Ierusalimul veşnic?

Într-una din catehezele introductive am vorbit despre dimensiunea simbolică a Sfintei liturgii, a gesturilor şi a obiectelor sacre pe care le putem vedea în timp ce sfinţii slujitori oficiază. Arătam atunci că la fel cum noi, oamenii, deşi trăim în lumea văzută prin trupul nostru material, ne aflăm - deopotrivă - şi în cer, în lumea nevăzută, datorită sufletului nostru spiritual prin care participăm la realităţile nevăzute. Similar, prin lucrarea harului sfinţitor, Sfânta liturgie este deopotrivă pământească şi cerească. Harul (numit şi "slavă") este puntea care leagă lumea celor nevăzute de lumea celor văzute, podul care permite contactul dintre Dumnezeu şi făpturile create - îngeri şi oameni.

Probabil că cea mai profundă definiţie a Bisericii întemeiate de Mântuitorul Isus Cristos e aceea care afirmă, pe cât de scurt pe atât de surprinzător, că eclesia e "cerul pe pământ", "prefigurarea Ierusalimului veşnic", "Împărăţia cerurilor" devenită deja accesibilă. Da. "Împărăţia cerurilor s-a apropiat", după cum ne vesteşte Mântuitorul Cristos însuşi. Este chiar aici, lângă noi, în Sfânta Biserică, în Sfânta liturgie. Analogic vorbind, noi participăm deja la tainele vieţii viitoare şi suntem ajutaţi să pătrundem în Împărăţia cerurilor, să învăţăm să trăim în intimitatea plină de iubire a Dumnezeului celui viu. Să ne gândim puţin: dacă am înţelege mai profund ce înseamnă aceasta: când mergem la Biserică mergem în Ierusalimul ceresc - nu ne-am schimba oare comportamentul? Nu ne-am bucura că, deja, moartea a fost învinsă iar noi trăim întru veşnicie? În schimb dacă ne este frică de moarte, dacă suntem lipsiţi de bucurie, înseamnă că nu trăim şi nu medităm suficient la aceste realităţi fundamentale ale vieţii noastre creştine.

Să repetăm: învăţătura conciliară ne spune clar că "în liturgia pământească noi participăm, prin pregustare, la liturgia cerească, ce se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului". Ce trebuie să facem pentru a trăi pe deplin aceste cuvinte, spre a ne pătrunde semnificaţia lor deplină? SĂ NE PREGĂTIM CUM SE CUVINE PENTRU A PARTICIPA LA CEREMONIILE SACRE: Să începem deci cu cateheza, integrală şi permanentă (ca să ştim ce şi cum trebuie să facem), să continuăm cu o viaţă religioasă deplină, să ne curăţim de păcate prin mijlocirea preoţilor noştri care ne pot dezlega - în numele Mântuitorului Cristos - de păcate, apoi să ne apropiem "cu frică şi cutremur" de culmea vieţii creştine: Sfânta Euharistie. Iar dacă descoperim cât de greu este să facem aceste lucruri, să-l rugăm iar şi iar pe Dumnezeu să ne ajute să le trăim, să le împlinim.

Concluzii

Liturgia cerească celebrată la scară cosmică de toate făpturile ierarhiilor cereşti care-i dau mărire lui Dumnezeu este adevăratul model veşnic al liturgiei pământeşti. Ceea ce trebuie să reţinem cu mare încredere este că şi noi, credincioşii de pe pământ, suntem invitaţi să participăm la "nunta pascală" a Mirelui Cristos şi a miresei Sale Biserica: "La această liturgie veşnică Duhul şi Biserica ne fac să participăm şi noi când celebrăm misterul mântuirii în sacramente" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1139). Ce poate fi mai minunat?