CATEHEZĂ

Cateheza a XXXI-a:
Căsătoria, taina iubirii (I)

Motto: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi" (Geneza 1, 28).

Introducere

Instituţia sacră a căsătoriei cunoaşte în zilele noastre, neîndoielnic, una din cele mai dramatice crize din întreaga istorie a omenirii. Rata în continuă creştere a divorţurilor - chiar şi în rândul celor botezaţi - , precum şi cifrele alarmante ale numărului avorturilor ne arată clar că "celula de bază a societăţii" e pusă la grea încercare. Mai mult decât atât, vocile acelora care susţin deviaţii precum homosexualitatea şi lesbianismul clamează, cu emfază, faptul că instituţia căsătoriei ar fi depăşită de aşa-numitele "contracte matrimoniale" între persoane de acelaşi sex. Când privim cu luare-aminte în jur, într-adevăr, vedem cum mulţi dintre contemporanii noştri consideră căsătoria un simplu contract care poate fi oricând rupt. Dacă în cazul celor din afara Bisericii lucrurile pot fi, oarecum, înţelese mai uşor, în cazul creştinilor botezaţi divorţul şi renunţarea la binele implicat de căsnicie e practic inacceptabil. Cum s-a ajuns aici? Pentru a înţelege răspunsul la o asemenea întrebare vom apela la multe resurse, dar, înainte de orice, la învăţătura Bisericii despre căsătorie.

Cuprins

Din primele sale pagini Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre taina iubirii cristalizată în comuniunea dintre bărbat şi femeie. "Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: 'Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi'" (Geneza 1, 28). Comentând acest verset Catehismul Bisericii Catolice ne arată următoarele: "Deoarece Dumnezeu l-a creat pe om bărbat şi femeie, iubirea lor reciprocă devine o imagine a iubirii absolute şi nestrămutate cu care Dumnezeu îl iubeşte pe om. Este bună, foarte bună în ochii Creatorului" (art. 1604). În capitolul următor al Genezei întâlnim una dintre învăţăturile cele mai profunde şi misterioase despre raportul dintre soţi: "De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi amândoi vor fi un singur trup" (Geneza 2, 18-25). Deşi înscrisă în ordinea creaţiei, unirea dintre bărbat şi femeie a fost grav tulburată de consecinţele cosmice ale păcatului originar. Cu mult realism, Sfânta Biserică ne învaţă că: "Dintotdeauna, unirea dintre ei (dintre bărbat şi femeie - n.n.) a fost ameninţată de discordie, de spiritul de dominare, de infidelitate, de gelozie şi de conflicte care pot ajunge până la ură şi despărţire. Această dezordine se poate manifesta mai mult sau mai puţin acut şi poate fi mai mult sau mai puţin depăşită, în funcţie de culturi, de epoci, de indivizi, însă pare a avea un caracter universal" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1606). Influenţate grav de păcat, relaţiile dintre bărbat şi femeie "sunt deformate de învinovăţiri reciproce; atracţia lor reciprocă, darul Creatorului, se schimbă în raporturi de dominare şi de poftă" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1607). În faţa acestor învăţături, înainte de orice, trebuie să înţelegem una dintre ideile frecvent ignorate de cei care se căsătoresc: căsnicia nu are nimic idilic în ea, dimpotrivă, presupune o luptă foarte intensă a soţilor spre a cuceri pacea unui cămin binecuvântat. Din nefericire, majoritatea cuplurilor gândesc exact pe dos. Influenţate de funestul mit al romantismului, în care iubiţii ar trăi o lună de miere perpetuă, multe cupluri intră în căsnicie fără să aibă nici cea mai vagă idee nu doar despre binele vieţii conjugale, cât şi despre relele care-i aşteaptă în viaţa de familie. În scurt timp, soţii ajung să descopere (reciproc) aspecte umbroase ale fiecăruia dintre ei, dar şi ale obligaţiilor pe care căsnicia le implică. Din acel moment se declanşează criza. Şi, adesea, se ajunge la divorţ. De ce? Pentru că imaginea şi aşteptările pe care fiecare din cei doi le aveau despre căsătorie erau, pur şi simplu, false.

Ce trebuie să ştie, de fapt, bărbaţii şi femeile despre căsătorie? Mai întâi ei trebuie făcuţi conştienţi de influenţa puternică a păcatului originar şi a concupiscenţei (dar şi a altor păcate personale, ulterioare Botezului) asupra relaţiilor din ei. Din acest motiv ei nu vor reuşi niciodată să izbândească singuri în această luptă: "Ca să vindece rănile păcatului, bărbatul şi femeia au nevoie de ajutorul harului pe care Dumnezeu, în nesfârşita sa bunătate, nu li l-a refuzat niciodată. Fără acest ajutor, bărbatul şi femeia nu pot ajunge să realizeze unirea vieţilor lor, unire pentru care Dumnezeu i-a creat 'de la început'" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1608). Deci să nu ne amăgim! Fără sprijinul lui Dumnezeu noi nu am reuşi să trăim o viaţă de familie armonioasă. Însă harul pe care-l primim pentru aceasta nu poate fi, sub nici o formă, de folos, fără o anumită lucrare exercitată din partea soţilor. Care este această lucrare? Evident, o ascultare deplină de poruncile şi exigenţele Sfintei Biserici, dublată de aplicarea lor constantă.

Înainte de a vedea care sunt aceste exigenţe, mai întâi trebuie să remarcăm, privind spre relatările Vechiului şi Noului Testament, cât de grav au fost deteriorate raporturile dintre bărbat şi femeie, pe de o parte, şi ce mutaţii spectaculoase au suferit de-a lungul istoriei sacre acest relaţii, pe de altă parte. Astfel, la începutul istoriei - după căderea protopărinţilor Adam şi Eva -, asistăm la manifestarea endemică a unui fenomen negativ: poligamia. Cum ştim cu toţii, patriarhii din vechime au fost poligami: erau căsătoriţi cu mai multe femei, sau, ca în cazul lui Avraam, părintele poporului lui Israel, aveau copii şi de la altă femeie decât de la propria soţie. În mijlocul acestei stări de lucruri Moise însuşi se manifestă cu reticenţă, cunoscând amploarea "împietririi inimilor", în consecinţă îngăduind oamenilor să divorţeze (căci asta era acea "carte de despărţire" pe care bărbaţii îl putea da femeilor spre a le alungă cu scopul contractării unei alte căsătorii: un soi de certificat de divorţ). Totuşi, spre deosebire de poligamia anterioară, Legea lui Moise, deşi imperfectă, era un pas înainte: simultaneitatea căsătoriei cu mai multe femei era înlocuită de căsătoria succesivă cu mai multe femei. În ciuda intervenţiei lui Moise, singurul lucru pe care Legea îl vădeşte - aşa cum va spune apostolul Paul - este doar anvergura păcatelor celor de demult. Cazurile marelui Rege şi Profet David, care ucide un om pentru a-i lua soţia, apoi cel incredibil al Înţeleptului Solomon care are şapte sute de neveste şi trei sute de concubine (III Regi, cap. 11, vs. 1-3), ne arată că instituţia familiei este, în continuare, supusă păcatului. În ciuda acestei situaţii Mântuitorul Isus Cristos intervine într-un mod categoric inaugurând o nouă eră a istoriei omenirii: pentru totdeauna, El denunţă orice trădare a fidelităţii. Într-o exprimare a Sa devenită prilej de interminabile controverse (cum vedem, din păcate, la unii creştini din Răsărit care justifică divorţul şi recăsătorirea celor divorţaţi), El spune următoarele: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă" (Matei 19, 6). Constatând această trecere incredibilă, de la o lume dominată de poligamie şi adulter, la o lume în care fidelitatea nu mai poate fi încălcată, ne putem întreba: să ne fi dat Dumnezeu o poruncă pe care nu o putem ţine? Dacă profeţii şi înţelepţii precum David şi Solomon nu au reuşit să-şi ţină firea rămânând fideli unei singure femei, cum vom reuşi noi? Răspunsul Magisteriului catolic - întemeiat pe Revelaţia christică - e neechivoc. Harul lui Dumnezeu ne oferă toată puterea necesară pentru a putea rămâne fideli. Însă - repetăm - dacă vedem atâtea naufragii ale unor cupluri creştine în jurul nostru, explicaţia e simplă: aceia nu au făcut lucrător, printr-o viaţă creştină, harul pe care l-au primit prin Sacramentul Cununiei.

Concluzii

"Isus nu i-a încărcat totuşi pe soţi cu o povară imposibil de purtat şi prea apăsătoare, mai grea decât Legea lui Moise. Venind să restabilească ordinea iniţială a creaţiei, tulburată de păcat, oferă El însuşi tăria şi harul pentru a trăi căsătoria în noua dimensiune a Împărăţiei lui Dumnezeu. Numai urmându-l pe Cristos, renunţând la ei înşişi, luându-şi fiecare crucea, soţii vor putea 'înţelege' sensul originar al căsătoriei şi o vor putea trăi cu ajutorul lui Cristos. Acest har al Căsătoriei creştine este un rod al Crucii lui Cristos, izvor al oricărei vieţi creştine" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1615). Iată deci o primă idee pe care trebuie să o reţinem cu toţii: fără Cristos şi fără Crucea Sa armonia conjugală nu este posibilă. Iată de ce trebuie cu toţii, bărbaţi şi femei, să învăţăm temeinic acea "ştiinţa a Crucii" de care vorbea cu geniu şi har Sfânta Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein). Deci, să nu ne amăgim: fără a fi creştini autentici, ucenici fideli ai Mântuitorului Isus Cristos, nu vom fi niciodată soţi şi soţii autentici, cetăţeni ai Ierusalimului celest.