CATEHEZĂ

Cateheza a XXV-a:
Vindecarea, semn al apropierii Ierusalimului veşnic (I)

Motto: "Căci eu, Domnul, sunt vindecătorul tău" (Exodul,15, 26).

Introducere

Probabil că în afară de moartea propriu-zisă, nimic nu-l tulbură pe om mai mult decât starea de boală, fie aceasta mai mult sau mai puţin gravă, în care se află el sau aproapele său. Ţinând seama de această realitate, Catehismul Bisericii Catolice subliniază dificultăţile care survin atunci când omul este cuprins de boală: "Boala şi suferinţa s-au aflat întotdeauna printre problemele cele mai grave care încearcă viaţa omului. Prin boală, omul face experienţa propriei neputinţe, a limitelor şi a condiţiei sale muritoare. Orice boală ne poate face să întrezărim moartea. Boala poate duce la angoasă, la închiderea în sine, uneori chiar la disperare şi la revoltă împotriva lui Dumnezeu. Dar ea poate şi să maturizeze persoana, o poate ajuta să discearnă în propria-i viaţă ceea ce nu este esenţial, pentru a se îndrepta spre ceea ce este esenţial. Foarte adesea, boala determină o căutare a lui Dumnezeu, o întoarcere la El" (art. 1500 şi 1501).

De fapt, ce este boala? Înainte de orice altceva este un semn al stricăciunii în mijlocul căreia trăim, de care suntem înconjuraţi în lumea noastră căzută. Boala este semnul evanescenţei vieţii noastre pământeşti, dar în acelaşi timp ea poate fi dovada că viaţa de aici este lipsită de durabilitate, în ultimă instanţă chiar de sens atunci când nu este văzută şi înţeleasă ca o stare intermediară, de trecere spre o altă lume "unde nu este întristare, nici durere, nici suspin". Boala spulberă convingerea multora dintre noi că suntem eterni aici, pe pământ, omiţând faptul că viaţa terestră e trecătoare iar trupurile noastre sunt stricăcioase. Precum vedem în cazul dramatic şi de nepătruns al dreptului Iov, boala prilejuieşte o confruntare violentă cu finitudinea vieţilor noastre. Cu trupul putred şi viaţa întreagă distrusă, Iov desfăşoară cel mai teribil rechizitoriu (adresat Cerului) din istoria lumii căzute. Răspunsul pe care-l lasă să se întrezărească e cu adevărat cutremurător: nu stăpânim destinele vieţilor noastre. Totul se întâmplă după raţiuni care totdeauna, dar absolut întotdeauna ne scapă. Doar o relaţie puternică şi profundă cu Dumnezeu ne poate aduce alinare. De aceea Dumnezeu însuşi ne pune la dispoziţie un sacrament - ungerea bolnavilor - care se bazează în mod decisiv pe fervenţa credinţei noastre. Cu alte cuvinte starea trupească depinde, ea însăşi, de starea noastră sufletească.

Cuprins

Epistola apostolului Iacov ne rezervă un fragment consistent care atestă fără putinţă de tăgadă perenitatea acestui sacrament începând din epoca apostolică şi până azi: "Este cineva bolnav între voi? - întreabă Iacov. Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi aceştia să se roage asupra lui, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Rugăciunea credinţei îl va mântui pe bolnav şi Domnul îi va ridica. Dacă a săvârşit păcate, acestea îi vor fi iertate" (Iacov 5, 14-15). Primul aspect care ne atrage imediat atenţia este legătura dintre trup şi suflet, dintre vindecarea trupească şi vindecarea sufletească. Căci textul biblic e foarte clar: nu numai trupul poate primi vindecare prin ungere, ci şi sufletul curăţit prin spovedanie. Cu alte cuvinte, cel care vine să primească acest sacrament trebuie să-şi cureţe mai întâi sufletul, apoi, cu credinţă, trebuie să spere şi să aştepte (inclusiv) vindecarea trupească. "Isus le cere adesea celor bolnavi să creadă" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1504). Dacă citim cu atenţie Noul Testament vedem că în ordinea activităţilor publice ale Mântuitorului, după predicarea cuvintelor veşnice ale Noului Legământ, la loc de mare cinste se află tocmai vindecarea bolnavilor. Într-o lume în descompunere, atinsă deopotrivă de boli sufleteşti cât şi de boli trupeşti, Dumnezeu îşi face simţită prezenţa în cel mai pregnant mod cu putinţă. El vindecă, El hrăneşte, El ostoieşte setea având o mare grijă faţă de toţi cei care-i cer ajutorul. Toate aceste semne şi minuni sunt alte modalităţi de a transmite Vestea cea Bună: s-a apropiat Ierusalimul celest, Împărăţia cerurilor. Şi totuşi, întâlnim situaţii când se pare că Dumnezeu nu intervine iar boala rămâne; ce facem în asemenea situaţii? Dacă omul nu are deschis orizontul vieţii veşnice nu va rezista acestei probe de intensitate maximă. Dar dacă el ştie că viaţa nu se limitează la ceea ce se vede, atunci el poate face ceea ce învaţă dintotdeauna Biserica: să participe prin boala sa la suferinţa Mântuitorului Isus Cristos. Aşa se explică prezenţa unor figuri duhovniceşti de excepţie în Patericul egiptean, oameni care se rugau lui Dumnezeu pentru a primi vreo boala tocmai ca să aibă un prilej în plus de a-i fi alături în suferinţă. Căci "prin pătimirea şi moartea sa pe Cruce, Cristos a dat un sens nou suferinţei: de acum, ea ne poate face asemenea chipului său şi ne poate uni cu pătimirea sa răscumpărătoare" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1505). Referindu-se la această experienţă dramatică, apostolul Paul arată că pătimind în boală el desăvârşeşte în propriul trup "ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos pentru Trupul său care este Biserica" (Coloseni 1, 24).

Nu numai Isus a vindecat în mod minunat o mulţime de bolnavi. El a transmis această harismă ucenicilor săi, apostolii, despre care Sfânta Scriptură ne spune că ei "scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau" (Marcu 6, 12-13). Deci sacramentul ungerii bolnavilor a fost frecventat din plin de o mulţime de oameni, care au primit din plin roadele sale. Ceea ce trebuie să ştim este faptul că acest sacrament nu conferă în mod necesar vindecarea fizică, dar totdeauna el aduce celui care-l primeşte un dar de mare preţ: "Sacramentul ungerii bolnavilor are drept scop să confere un har special creştinului încercat de greutăţile inerente stării de boală gravă sau bătrâneţii" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1527).

Concluzii

Ajungând într-o stare căzută prin păcatul originar săvârşit de Adam şi Eva, întreaga umanitate s-a prăbuşit într-o stare de boală sufletească cu grave consecinţe. Trupul suferă şi el de pe urma acestora, existând o legătură tainică între păcate şi boli. Dacă ar fi să aprofundăm subiectul, trebuie să remarcăm totodată influenţa exercitată de duhurile răutăţii atât în ceea ce priveşte patimile şi viciile sufleteşti, cât şi în ceea ce priveşte bolile trupului. Însă condiţia principală pe care trebuie să o îndeplinească omul spre vindecare (atât trupească cât şi sufletească) este credinţa. Iar vindecarea însăşi se bazează pe puterea lui Dumnezeu, care este mărturisită de mulţi dintre cei care se vindecă: "o putere ieşea din El, care îi vindeca pe toţi" (Luca 6, 19).