CATEHEZĂ

Cateheza a XXIII-a:
Pocăinţa, calea spre Împărăţie (II)

Motto: "Convertirea şi pocăinţa zilnică îşi găsesc izvorul şi hrana în Euharistie" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1436).

Introducere

Ştim cu toţii care a fost primul cuvânt adresat oamenilor de către Mântuitorul Isus Cristos: "Pocăiţi-vă", "convertiţi-vă". Foarte simplu deducem că pocăinţa este una dintre cele mai importante priorităţi ale creştinului. Pocăinţa nu este un act fix, limitat în timp. Dimpotrivă, este vorba despre un proces dinamic care implică maturizarea sufletului şi parcurgerea unui lung itinerariu mistagogic, menit să ne conducă spre desăvârşire. Discutând diferitele aspecte ale pocăinţei, Catehismul Bisericii Catolice subliniază, în două articole consistente, 1430 şi 1431, dimensiunea interioară a pocăinţei, cea care-i conferă autenticitate şi valoare:

"Ca odinioară la profeţi, chemarea lui Isus la convertire şi pocăinţă nu are în vedere în primul rând faptele exterioare, 'sacul şi cenuşa', postul şi mortificările, ci convertirea inimii; pocăinţa interioară. Fără ea, faptele de pocăinţă rămân sterile şi mincinoase; dimpotrivă, convertirea interioară îndeamnă la exprimarea acestei atitudini în semne vizibile, gesturi şi fapte de pocăinţă.

Pocăinţa interioară este o reorientare radicală a întregii vieţi, o întoarcere, o convertire la Dumnezeu din toată inima, o ruptură cu păcatul, o aversiune faţă de rău, împreună cu repulsia faţă de faptele rele săvârşite. În acelaşi timp, ea comportă dorinţa şi hotărârea de a ne schimba viaţa, cu speranţa îndurării divine şi cu încrederea în ajutorul harului ei. Convertirea inimii este însoţită de o durere şi o tristeţe mântuitoare pe care Părinţii Bisericii le-au numit animi cruciatus (mâhnirea sufletului), compunctio cordis (căinţa inimii)".

Ţinând seama de acest aspect esenţial al dimensiunii interioare a convertirii, vom încerca în cateheza de azi să vedem cum anume trebuie să ne pregătim pentru o spovedanie cât mai bună. Trebuie însă să precizăm că absolut întotdeauna pocăinţa depinde de harul dumnezeiesc. Niciodată nu trebuie să credem că nouă ne aparţine iniţiativa; dimpotrivă, chiar şi atunci când ne cercetăm cu multă luciditate conştiinţele dorind să ne descoperim greşelile şi slăbiciunile, facem acest lucru sub impulsul harului care, discret, lucrează fără încetare sprijinindu-ne eforturile spirituale. Deşi căinţa se distinge în cea "desăvârşită" (contritio), când este izvorâtă din iubirea de Dumnezeu, de cea "nedesăvârşită" (attritio), care este izvorâtă din teama de osânda veşnică, sub oricare din aceste forme ea are la origine acelaşi impuls dumnezeiesc al harului. De aceea trebuie să subliniem că, înaintea oricărei alte pregătiri pentru spovedanie, primul lucru pe care trebuie să-l facem este rugăciunea: să-l rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze cu harul său spre o cât mai profundă pocăinţă.

Cuprins

Învăţătura clasică a Sfintei Biserici despre Taina Spovedaniei precizează că o bună pregătire presupune împlinirea a cinci etape:

1) Cercetarea cugetului;

2) Căinţa;

3) Propunerea;

4) Mărturisirea păcatelor;

5) Îndeplinirea pocăinţei.

În cateheza trecută am menţionat o categorie aparte de creştini, care, necunoscând temeinic învăţătura morală a Bisericii, socotesc că nu au păcate. În consecinţă ei nu se spovedesc decât foarte rar, prilej cu care nu spun atât ceea ce au făcut rău înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cât mai cu seamă ceea ce ei nu au făcut: "Părinte, nu am omorât pe nimeni, nici nu am furat, nici nu am săvârşit adulter etc." După cum am arătat deja, în cele mai multe cazuri asemenea persoane au o problemă foarte gravă: nu cunosc în profunzime învăţătura morală a Bisericii, de aceea, evident, nu au cum să descopere cu ce greşesc în viaţa de zi cu zi. Căci nimeni nu poate să-şi vadă defectele şi slăbiciunile dacă, mai întâi, nu ştie nimic despre care anume ar putea fi acestea. Ca să fim mai concludenţi, vom da câteva exemple de păcate care, din nefericire, nu sunt aproape niciodată spovedite nefiind conştientizate. Prima categorie de acest gen este aceea a păcatelor - să le numim - sociale. Trăim într-o ţară în care hoţia, şpaga, furtişagul sub mii de forme sunt "pâinea cea de toate zilele" a multor oameni. În ciuda acestui fapt nu auzim aproape niciodată predici despre aceste subiecte, şi nici nu întâlnim prea des credincioşi conştienţi că au o vină în asemenea materii. Cu toţii ne plângem de salarii mici, mizerabile chiar, dar nimeni nu se spovedeşte pentru faptul de a se complace într-o delăsare faţă de responsabilităţile sociale pe care Biserica ni le prezintă ca fiind imperative. Căci nu numai cei care dau salarii injuste sunt vinovaţi, ci şi oamenii care le acceptă fără să le discute, fără să reacţioneze. De aceea Biserica a încurajat întotdeauna crearea de sindicate, pentru ca oamenii care muncesc să-şi poată apăra drepturile la adăpost de ideologiile "salvării". O altă categorie de păcate sunt cele legate de patimile trupului, de desfrâu. Un preot-călugăr mi-a povestit cum o dată, în casa unor credincioşi, a fost invitat la un film. Acceptând cu bunăvoinţă invitaţia, s-a trezit în faţa unei producţii hollywood-iene din care nu lipseau scenele erotice soft. Imediat s-a ridicat şi a ieşit din cameră. Bănuiţi ce a urmat: lungi discuţii cu credincioşii care, miraţi, nu înţelegeau cum de Părintele a reacţionat astfel. Că doar vedem pe toate canalele, la toate orele din zi şi din noapte femei în posturi imorale şi indecente, scene erotice ... de ce să mai reacţionăm? Şi mai vizibile sunt lucrurile atunci când privim la vestimentaţia tinerilor şi tinerelor. Adesea am văzut la spovedanie tinere într-o ţinută complet neadecvată unui loc sfânt; oare se mai spovedeşte cineva pentru indecenţă în înfăţişare şi vestimentaţie? Se pare că nu.

Iată deci numai câteva exemple - ele pot fi înmulţite - de păcate care nu sunt mărturisite pentru că nu sunt conştientizate. Şi nu sunt conştientizate, pentru că nu sunt meditate Sfânta Scriptură şi poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii, fără a căror cunoaştere nu e posibil un examen de conştiinţă temeinic.

Orice manual bun despre Spovedanie va începe prin a prezenta cele mai frecvente păcate, pornind de la cele zece porunci ale lui Dumnezeu şi de la cele cinci porunci ale Bisericii. Astfel, mai întâi, cu toţii trebuie să cunoaştem foarte bine aceste porunci, după aceea reflectând asupra feluritelor păcate ce se nasc din nerespectarea lor. Catehismul Bisericii Catolice precizează, în articolul 1454, că Spovedania trebuie "să fie pregătită printr-un examen de conştiinţă făcut în lumina Cuvântului lui Dumnezeu", adăugând că cel mai potrivit sprijin în acest scop îl oferă "cateheza morală a Evangheliilor şi a scrisorilor apostolilor: Cuvântarea de pe munte, învăţătura apostolilor". Aşezaţi pe acest temei, al învăţăturii morale revelate, vom reuşi să conştientizăm păcatele făcute. Doar astfel se poate naşte în sufletele noastre căinţa, care, chiar dacă nedesăvârşită, ne poate ajuta să înaintăm pe calea mântuirii. Căinţa însă, ea singură, nu este suficientă. Am văzut încă din articolele citate la începutul catehezei de azi că o căinţă autentică "comportă dorinţa şi hotărârea de a ne schimba viaţa". Căci degeaba îţi pare rău de păcatele săvârşite dacă nu încetezi să le mai faci. Sigur, se ştie că există şi obiceiuri proaste, patimi şi vicii care nu se dezrădăcinează cu una, cu două din sufletul omului. Pentru aceasta avem ca remedii rugăciunea, spovedania repetată şi propunerea fermă de a nu mai păcătui. De altă parte, cel care se spovedeşte trebuie să fie absolut convins că dacă intenţia sa este sinceră, Dumnezeu îi va oferi tot harul necesar convertirii şi eliberării de orice patimă. De aceea credinţa puternică este absolut necesară unei bune spovedanii, care-l poate face pe credincios să audă în inima sa acele cuvinte vindecătoare rostite adesea de Mântuitorul Isus Cristos: "credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace". În fine, mărturisirea păcatelor în faţa preotului-duhovnic, act absolut necesar pentru a obţine dezlegarea sacramentală de păcatele săvârşite, va aduce cu adevărat harul dumnezeiesc asupra celui care a greşit - precum fiul rătăcitor - atât în faţa cerului cât şi a lui Dumnezeu, vindecându-l. Spre a oferi însă îndestulare pentru păcatele sale, credinciosul trebuie să îndeplinească un anumit act penitenţial, a cărui natură poate diferi în funcţie de felul păcatelor săvârşite, de gravitatea lor etc. Acest act reparator este menit să ne facă mai responsabili faţă de Dumnezeu şi aproapele, sprijinindu-ne totodată în eforturile ascetice atât de necesare desăvârşirii.

Concluzii

"Dar îndestularea pe care noi o aducem pentru păcatele noastre nu există decât prin Isus Cristos: noi care, prin noi înşine, nu suntem în stare de nimic, 'putem totul prin Cel care ne întăreşte' (Fil 4, 13). Astfel, omul nu are cu ce să se laude, ci toată 'slava' noastră este în Cristos (...) întru care aducem îndestulare, 'aducând roade vrednice de pocăinţă' (Luca 3, 8), care din El îşi sorb puterea, de El sunt oferite Tatălui şi datorită lui sunt primite de Tatăl" (Conciliul Tridentin: DS 1691).