CATEHEZĂ

Cateheza a II-a:
Introducere în cateheza liturgică şi sacramentală.
Semne şi simboluri în Biserica lui Cristos

Motto: "Liturgia e culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi totodată izvorul din care emană toată puterea ei" (Sacrosanctum Concilium, art. 10).

Introducere

Referindu-se la raporturile dintre activitatea catehetică şi liturgie, Catehismul Bisericii Catolice subliniază - în articolele 1074 şi 1075 - faptul că toată acţiunea de formare a poporului creştin are drept culme tocmai activitatea sacramentală şi liturgică. Cu alte cuvinte, acest gen de cateheză reprezintă cea mai importantă formă de educaţie creştină. Nu este deci întâmplător faptul că, pentru acest an euharistic, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a recomandat (inclusiv) intensificarea catehezelor mistagogice. De ce este importantă această formă de cateheză?

Privind spre structura tradiţională a catehezei Bisericii, vedem că ceea ce putem numi "cateheză fundamentală", bazată pe explicarea diferitelor articole ale Simbolului de Credinţă, se adresează celor care nu cunosc suficient sau deloc elementele credinţei creştine. În epoca apostolică şi patristică, acest gen de cateheză era adresat mai cu seamă catehumenilor, adică celor care se pregăteau pentru botez. Aşa-numitele "cateheze mistagogice", despre care ne-au rămas mărturii scrise de la autori sacri precum Dionisie Areopagitul şi Sfântul Chiril al Ierusalimului (secolele III-IV d.Cr.), reprezentau acele cateheze destinate celor care deja primiseră botezul şi erau apţi spre a fi iniţiaţi în tainele ceremoniilor sacre. Evident, nu trebuie să înţelegem că celor care se pregăteau pentru botez nu li se spunea nimic despre liturghie şi sacramente; totuşi, informaţiile şi explicaţiile care li se ofereau erau reduse la esenţial, partea cea mai importantă fiindu-le rezervată abia după ce deveneau "iluminaţi" de harul Sfântului Spirit.

Din cele spuse până aici nu trebuie să înţelegem că Biserica ar fi avut ceva de ascuns; totuşi, se considera că semnificaţiile elementelor liturgice şi sacramentale creştine nu erau cu adevărat accesibile decât celor care primeau darurile Duhului Sfânt care a fost, este şi va fi supremul nostru călăuzitor (mistagog) pe calea credinţei.

Cuprins

Pentru a intra în profunzimile catehezei liturgice şi sacramentale, mai întâi, este necesar să înţelegem un aspect exprimat clar şi concis de Catehism: "O celebrare sacramentală e ţesută din semne şi simboluri" (art. 1145). Deşi am mai vorbit despre semnificaţiile termenului "simbol", vom prezenta alte aspecte legate de această realitate, insistând asupra crizei prin care trece în epoca modernă. Abia după aceea, în catehezele care vor urma, vom putea înţelege mai bine tot ceea ce se desfăşoară în cadrul Liturgiei şi a celebrărilor sacramentale.

În primul rând, catehismul ne atrage atenţia asupra nevoii vitale de comunicare a omului, care "are nevoie de semne şi simboluri ca să comunice cu alţii prin limbaj" (art. 1146). Dacă acest lucru e valabil pentru relaţiile "orizontale" cu semenii, evident, acelaşi lucru e valabil şi pentru relaţia "verticală" dintre om şi Dumnezeu. Căci: "Dumnezeu îi vorbeşte omului prin creaţia vazută. Lumea materială se înfăţişează inteligenţei omului pentru ca acesta să citească în ea urmele Creatorului său" (art. 1147). Din nefericire, duşmanii omului ştiu foarte bine că traseul soteriologic al oricărui suflet poate fi blocat dacă omul nu mai înţelege mesajele pe care Dumnezeu i le adresează. De aceea, una dintre manifestările răului în această lume căzută constă în pervertirea sau în distrugerea simbolurilor şi semnelor lui Dumnezeu.

Dacă urmărim istoria poporului lui Israel, apoi a Bisericii lui Cristos, vedem cum duşmanii credinţei distrugeau semnele sacre până la gestul culminant: întronarea "urâciunii pustiirii" în locul cel sfânt. Pe scurt, e vorba despra postarea unui idol (Zeus, în antichitate, sau "Zeiţa Raţiunii", în timpul revoluţiei franceze) în locul cel mai sacru al templului: altarul. Acest act sacrileg şi blasfemiator reprezintă o culme a degradării omului care se reflectă în pervertirea semnelor şi simbolurilor religioase. Însă la originea degradării se află cei trei mari duşmani enumeraţi de Sfântul Marcu Ascetul: ignoranţa, uitarea şi lenea spirituală.

Ca orice limbă străină, limbajul simbolic al Bisericii şi al cultului creştin trebuie învăţat. Sub inspiraţia discretă a Duhului Sfânt, marii Părinţi şi Doctori ai Bisericii au dedicat multe cateheze şi scrieri acestei pedagogii dumnezeieşti. Însă atunci când această învăţătură pe care Magisteriul viu al Bisericii ne-o transmite neîntrerupt este ignorată de marea masă a credincioşilor, calitatea participării la viaţa liturgică şi sacramentală scade iar păcatele încep să-şi facă cuib în vieţile oamenilor. Să vedem, pe scurt, cum se desfăşoară acest fenomen.

Pentru mulţi istorici ai religiilor, opacizarea simbolismului religios, vădită în incapacitatea noastră cronică de a înţelege simbolurile care înveşmântează interiorul bisericilor creştine, indică cea mai amplă criză a religiozităţii post-iluministe. În plus, ateismul, agnosticismul şi iconoclasmul sunt fenomene care ne arată că lumea, şi mai ales omul ultimelor secole, au cunoscut modificări profunde. Mircea Eliade a remarcat în repetate rânduri criza simbolismului religios. În Comentarii la Legenda Meşterului Manole arăta, referindu-se la simbolismul perlei, degradarea obiectelor sacre survenită de-a lungul istoriei: "valoarea lor estetică şi economică s-a desprins mult mai târziu, când sensul metafizic primordial a început să fie uitat, datorită anumitor revoluţii care au avut loc în viaţa mentală a societăţilor europene".

Începută în minţile ispitite de şoaptele insidioase ale celui viclean, manifestate apoi în revoluţii sociale care au tulburat ordinea lucrurilor, descreştinarea lumii moderne a condus la uitarea semnificaţiilor simbolurilor şi semnelor sacre pe care Biserica, - ea însăşi o manifestare a prezenţei Dumnezeului Celui Viu în istorie -, ni le înfăţişează.

Concluzii

Vedem adesea tineri căzuţi pradă unor forme ale subculturii actuale (rock, pop, d&d şi chiar satanism) că poartă cruci atârnate la gât, de urechi sau de accesorii vestimentare. Urmărindu-i, ne dăm adesea seama că nu au nimic în comun cu Biserica şi valorile credinţei creştine. Totuşi, de ce poartă cruci? Avem aici de-a face exact cu degradarea, cu pervertirea în minţile lor a semnificaţiilor unui simbol creştin fundamental. Acest fenomen are rădăcini adânci, el desfăşurându-se în istoria ultimelor secole după o schemă dezvăluită genial de Papa Pius al XII-lea, care ne înfăţişează acţiunea tenace a duşmanului:

"Acest duşman este pretutindeni şi printre toţi; ştie să fie atât violent cât şi supus. În aceste secole din urmă a încercat să realizeze dezintegrarea intelectuală, morală şi socială a unităţii organismului tainic al lui Cristos. A voit natura fără har; raţiunea fără credinţă; libertatea fără autoritate, şi uneori chiar autoritatea fără libertate. Este un "duşman" care a luat o înfăţişare mereu mai concretă cu o lipsă de prejudecăţi care ne lasă înmărmuriţi: Cristos da, Biserica nu. Apoi, Dumnezeu da, Cristos nu. Şi în cele din urmă strigătul nefericit: Dumnezeu a murit; ba mai mult, nici măcar nu a existat vreodată. Şi iată, de aici, consecinţa tentativei de edificare a unei lumi pe fundamente pe care Noi nu ezităm să le indicăm drept principale responsabile pentru ameninţarea care stă deasupra omenirii: o economie fără Dumnezeu şi o politică fără Dumnezeu." (Papa Pius al XII-lea, Discursul Nel contemplare, adresat membrilor "Acţiunii Catolice Italiene", 12 octombrie 1952).

În ansamblu, e vorba de o cultură, de o lume fără Dumnezeu. Într-un asemenea context, simbolurile par a nu-şi mai găsi locul, sau, dacă şi-l găsesc, e unul fals: ele devin simple obiecte comerciale. În această situaţie, pentru că ne aflăm într-un An Euharistic, să începem cu acel dar dumnezeiesc care e mai presus de orice simbol, dar din care toate semnele sacre ale Bisericii îşi trag seva vitală: Preasfântul Sacrament al altarului.