CATEHEZĂ

Cateheza a XVII-a:
Mirul, pecetea Duhului Sfânt (II)

Motto: "În simbolismul biblic şi antic ungerea este bogată în semnificaţii" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1293).

Introducere

Ca orice alt sacrament, Mirul are propriul său simbolism, care reiese din gesturile şi elementele care compun celebrarea sa. Înainte însă de a ne opri asupra acestor aspecte cu caracter simbolic, vom recapitula ideea esenţială a catehezei anterioare, susţinând-o cu un fragment din Catehismul Bisericii Catolice: prin primirea Mirului credinciosul creştin primeşte toate darurile Duhului Sfânt. Împotriva mişcărilor carismatice (catolice) care pretind că am avea nevoie de o nouă ungere, pentru a primi Duhul Sfânt, trebuie să mărturisim clar şi neechivoc, deşi cu blândeţe, învăţătura Bisericii:

"Aflând că Samaria primise cuvântul lui Dumnezeu, apostolii care erau la Ierusalim au trimis acolo pe Petru şi pe Ioan. Aceştia au coborât deci la samariteni şi s-au rugat pentru ei ca să li se dea Duhul Sfânt. Căci nu se coborâse încă peste nici unul din ei; ei fuseseră numai botezaţi în numele Domnului Isus. Atunci Pentru şi Ioan au pus mâinile peste ei şi ei au primit pe Duhul Sfânt (Fapte 8, 14-17).

Mirul desăvârşeşte harul baptismal; este sacramentul care îl dă pe Duhul Sfânt pentru a ne înrădăcina mai adânc în filiaţia divină, pentru a ne încorpora mai ferm lui Cristos, pentru a face mai temeinică legătura noastră cu Biserica, pentru a ne asocia mai mult misiunii ei şi pentru a ne ajuta să mărturisim credinţa creştină prin cuvânt însoţit de fapte" (CBC, art. 1315-1316).

Cuprins

Totuşi, stăruie anumite întrebări în conştiinţa creştinilor care citesc Faptele apostolilor: de ce Duhul Sfânt nu se mai manifestă vizibil şi puternic în epoca noastră? De ce nu mai vedem atâtea minuni ca în timpurile apostolilor? Pornind de la asemenea interogaţii, justificate, cei care se orientează spre mişcările harismatice se bazează în opţiunea lor pe nişte răspunsuri greşite. Astfel, ei presupun că ştiu ce înseamnă vorbirea în limbi (unul din semnele cele mai importante de manifestare a primirii Duhului Sfânt) şi că pot discerne fără greşeală miracolele. Aici se află pericolul major presupus de asemenea mişcări. În mod implicit şi inconştient, se constituie o perspectivă în care credinţa e substituită de (presupuse) semne şi manifestări spectaculoase ale Duhului, uitându-se prea uşor că discernământul în cazul unor asemenea evenimente este dificil de obţinut. De aceea Biserica evită totdeauna să se pronunţe uşor şi repede cu referire la evenimentele de origine supranaturală. Mai ales că primul şi cel mai dificil lucru este tocmai stabilirea originii supranaturale a evenimentului în cauză. Trăim vremuri tulburi, în care "miracolele" şi fermecătorii abundă mai mult decât oricând. De aceea suntem datori să ne ferim de orice fel de imprudenţe, mai ales cele care implică "chanelling" - e vorba de o învăţătură New Age care afirmă că oamenii pot şi trebuie să devine medii de propagare a mesajelor unor fiinţe spirituale (între care se află şi Fecioara Maria şi Dumnezeu însuşi). Da. Pot şi au existat mesaje supranaturale aprobate de Biserică. Însă pentru noi toţi, credincioşii obişnuiţi, care ne luptăm cu păcatele comune, regula trebuie să fie aceea înţeleaptă din Patericul egiptean: "Dacă vezi un frate că se înalţă la cer, trage-l de picioare la pământ"; "Căci este mai mare cel care-şi vede păcatele decât cel care învie morţii". Profunzimea acestor reguli de viaţă spirituală e inegalabilă. Ele se bazează, categoric, pe principiul umilinţei trăit în mod perfect şi unic de Mântuitorul nostru Isus Cristos. Pentru noi toţi simplu fapt de a fi în Biserică, de a avea preoţi şi episcopi la care să ne spovedim păcatele, că avem un cap al Bisericii protejat în propovăduire credinţei de harisma infailibilităţii - iată care trebuie să fie semnele prezenţei Duhului!

Apocalipsa Sfântului apostol Ioan, această carte a secretelor istoriei şi universului, conţine câteva fragmente care au frământat dintotdeauna minţile teologilor şi păstorilor Bisericii. În capitolul 13 se vorbeşte despre o fiară, vrăjmaşă a lui Dumnezeu şi a sfinţilor săi, care "a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi sclavi, să pună semn pe mâna lor dreaptă sau pe frunte, astfel încât nimeni să nu poată vinde sau cumpăra decât dacă are semnul Fiarei sau numărul numelui ei" (vs.16-17). Nu vom insista acum asupra simbolismului numărului fiarei, care a făcut să curgă valuri de cerneală în tratatele de exegeză biblică. Ceea ce doresc să reţinem e atât: faptul că cei care-i aparţin fiarei sunt pecetluiţi cu numărul numelui ei. Să mergem mai departe. În capitolul 9 al Apocalipsei se vorbeşte despre cea de-a cincia trâmbiţă a mâniei lui Dumnezeu. Aflăm din versetul patru că relele trimise ca pedeapsă vor dăună "doar oamenilor care nu au sigiliul lui Dumnezeu pe frunţile lor". Ulterior, în capitolul 14 al Apocalipsei, informaţia se completează: slujitorii Mielului dumnezeiesc este înconjurat de "o sută patruzeci şi patru de mii de oameni, care aveau numele lui şi numele Tatălui său înscris pe frunţile lor" (vs.1). Iată deci ce doream să evidenţiem: faptul că angajarea morală şi spirituală a oamenilor - fie în slujba diavolului, fie în slujba lui Dumnezeu, căci altă opţiune nu există - este marcată printr-un sigiliu cu care omul este însemnat.

Dacă sigiliul diavolului este o chestiune pe care acum nu o discutăm, pecetea lui Dumnezeu este primită de cel credincios tocmai prin Sacramentul Mirului. De acest element este legat profund simbolismul ungerii:

"În ritualul acestui sacrament se cuvine să luăm în considerare semnul ungerii şi ceea ce ungerea desemnează şi imprimă: pecetea spirituală.

În simbolismul biblic şi antic ungerea este bogată în semnificaţii: uleiul este semnul abundenţei şi al bucuriei, el curăţeşte (ungerea înainte şi după baie) şi dă supleţe (ungerea atleţilor şi a luptătorilor); este semn de vindecare, fiindcă alină loviturile şi rănile şi te face strălucitor de frumuseţe, de sănătate şi de forţă" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1293);

"Prin această ungere, cel miruit primeşte 'însemnul', pecetea Duhului Sfânt. Pecetea este simbolul persoanei, semnul autorităţii ei, al proprietăţii asupra unui obiect - aşa erau însemnaţi soldaţii cu sigiliul comandantului lor precum şi sclavii, cu acela al stăpânului lor; ea legalizează un act juridic sau un document, făcându-l eventual secret.

(...) această pecete a Duhului Sfânt marchează apartenenţa totală la Cristos, punerea pentru totdeauna în slujba lui, dar şi făgăduinţa ocrotirii divine în marea încercare eshatologică" (art. 1295 şi 1296).

Concluzii

Un cunoscut scriitor se exprima vorbind despre linia relaţiei dintre Dumnezeu şi om ca fiind marcată prin tatuaje. De fapt, credem că mai degrabă cei care aparţin diavolului sunt tatuaţi. Pecetea Duhului Sfânt este de o fineţe inimaginabilă. Ea nu lasă urme fizice (chiar dacă unii sfinţi şi-au marcat trupul chiar cu urme fizice). Invizibilă, imponderabilă, ea îl leagă pe credincios de Dumnezeu prin Darurile Duhului Sfânt, încununate de legătura sfânta a iubirii. Problema pe care o avem este că ni se pare că păcătuim prea uşor "unşi" fiind. Adevărul este că lupta noastră continuă şi după Botez, Mirungere şi celelalte sacramente. Nici unul dintre sacramente nu ne scuteşte de a face "faptele Duhului". Aici este cheia întrebării care-i frământă pe cei care citesc Faptele apostolilor constatând "semnele" prezenţei Duhului Sfânt în istorie: noi suntem problema. Facem noi faptele Duhului? Sau facem faptele trupului, stingând şi alungând Duhul care ne-a fost dăruit? Aceasta-i întrebarea...