CATEHEZĂ

Cateheza a XVI-a:
Mirul, pecetea Duhului Sfânt (I)

Motto: "Isus spune despre El însuşi că este însemnat cu pecetea Tatălui Său" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1296).

Introducere

Evanghelia după Ioan consemnează cuvintele Mântuitorului rostite înainte de momentele culminante ale arestării şi răstignirii sale. Din multitudinea celor spuse de Isus se desprinde, în repetate rânduri, ideea trimiterii unui Mângâietor - Duhul Sfânt - care va fi alături de cei credincioşi până la sfârşitul istoriei. Iată cum se exprimă Mântuitorul însuşi:

"(...) şi eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul Adevărului, pe care lumea nu-l poate primi pentru că nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte. Dar voi îl cunoaşteţi pentru că rămâne la voi şi va fi cu voi" (Ioan 14, 16-17); "Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu" (Ioan 14, 26); "Când va veni Mângâietorul, pe care eu vi-l voi trimite de la Tatăl, Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, el va da mărturie despre mine" (Ioan 15, 26). Iată deci trei fragmente - şi mai pot fi adăugate şi altele - în care Isus vorbeşte despre Mângâietorul pe care Tatăl împreună cu Isus însuşi îl vor trimite după ce El va ajunge în ceruri.

Extraordinara carte a Faptelor apostolilor este plină de mărturii ale lucrării şi prezenţei Duhului Sfânt în şi prin apostoli. Alături de momentul fulminant al pogorârii Duhului Sfânt în cadrul cincizecimii, există alte momente menite să surprindă efervescenţa manifestării Duhului. Iată unul dintre aceste momente: "În timp ce Petru mai rostea încă aceste cuvinte, Duhul Sfânt a coborât asupra tuturor celor care ascultau cuvântul. Credincioşii circumcişi care veniseră cu Petru erau uimiţi că darul Duhului Sfânt se revărsase şi asupra păgânilor. Căci îi auzeau pe ei vorbind în limbi şi preamărindu-l pe Dumnezeu. Atunci Petru a spus: 'Poate oare cineva să le refuze apa, pentru ca aceştia, care l-au primit pe Duhul Sfânt ca şi noi, să fie botezaţi?' Şi a poruncit ca ei să fie botezaţi în numele lui Isus Cristos. Atunci ei l-au rugat să mai rămână câteva zile" (Fapte, 10, 44-48).

Cuprins

Dacă am ales fragment citat mai sus pentru cateheza de azi, raţiunea acestei opţiuni nu este întâmplătoare. Citind asemenea texte, mulţi dintre contemporani se simt tulburaţi: "De ce noi nu vedem asemenea semne şi minuni?" Cu alte cuvinte, de ce nu se mai văd astăzi asemenea semne supranaturale ale miracolelor Duhului Sfânt? Văzând mai degrabă birocraţia în care se scufundă bisericile locale, nevrednicia multor slujitori, ierarhi, preoţi, călugări, călugăriţe şi laici, întâlnim adesea credincioşi care pornesc în derivă spre comunităţile (neo)protestante, unde, dimpotrivă, tocmai pe asemenea manifestări miraculoase se pune accentul. Cu alte cuvinte oamenii vor să vadă, să pipăie, să constate miraculosul. Credinţa lor e slabă, prea slabă spre a-i susţine. Aici este un prim punct, subliniat încă de marele doctor al Bisericii Ioan Gură de Aur: miracolele dispar atunci când credinţa devine puternică. Toate textele de teologie spirituală accentuează acest lucru: miracolele, semnele, minunile sunt, de obicei, mijloace prin care Dumnezeu îi întăreşte pe începători.

O poveste din Patericul egiptean spune că marele ascet Macarie s-a rugat ca Dumnezeu să-i dezvăluie cu cine dintre sfinţi este el asemenea în practicarea virtuţilor. (Iată cum păcatul mândriei îi vânează pe cei desăvârşiţi!) Cu înţelepciune şi umor, Dumnezeu l-a trimis în casa unor femei obişnuite, măritate, care aveau o viaţă absolut normală: cum spuneau chiar ele, "nici măcar de patul soţilor nu erau izbăvite noaptea". Şi totuşi aceste femei erau la măsura lui Macarie. De ce? Uimit de această situaţie, contrariat chiar, Macarie le-a obligat să-i spună ce lucrare ascunsă au ele. În final ele i-au dezvăluit: se juraseră ca niciodată să nu vorbească pe nimeni de rău. (Se pare că pentru o femeie a nu bârfi, a nu vorbi pe cineva de rău e o mare virtute, probabil fel de mare ca pentru un bărbat a nu curvi cu mintea şi/sau cu fapta.) În rest, respectau cu stricteţe poruncile Bisericii şi atât. Nici asceză, nici miracole, nimic spectaculos aşa, ca în cazul lui Macarie, care vorbea cu îngerii "live" şi lega demonii fără ezitare. Totuşi eu cred că ele mai aveau o virtute, mai secretă decât ne-vorbirea de rău: trăiau exclusiv în credinţă. Adică nu-şi hrăneau speranţa cu nici un miracol, cu nici o faptă vizibilă a puterii lui Dumnezeu. Credinţa le era de ajuns. De aceea Dumnezeu le răsplătea umilinţa şi răbdarea cu haruri care le ridicau pe cele mai înalte culmi ale sfinţeniei.

Aici este cuprinsă o lecţie pe care "harismaticii" (inclusiv cei catolici) nu o prea acceptă: anume că cel mai mare dar al Duhului este credinţa. Într-o lume în care - cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea - e mult mai uşor să fii ateu decât credincios, simpla credinţă şi fidelitate faţă de Biserica lui Cristos devine o virtute gigantică. Pe de altă parte vedem că harismaticii insistă cu multă exaltare asupra necesităţii miracolelor. E adevărat că pentru păgâni acestea erau necesare. Dar noi nu suntem într-o lume păgână. Ci într-o lume blasfemiatoare. Căci trăim într-o ţară în care majoritatea oamenilor sunt botezaţi, însă ei încalcă făgăduinţele botezului. Şi ale mirungerii. Aici vrem să insistăm, cu atât mai mult cu cât a apărut o practică care solicită o re-punere a mâinilor asupra celor deja mirunşi, pentru a primi Duhul Sfânt. În ce ne priveşte credem că este un abuz. E ca şi cum l-am reboteza pe cel păcătos cu scopul de a-l spăla încă o dată de păcatul originar. Greşit. Orice credincios miruns a primit Duhul Sfânt, chiar dacă această primire nu implică nici un miracol vizibil.

Primirea Sfântului Mir ne oferă în mod deplin pe Duhul Sfânt. Nu mai este necesar nici un alt ritual, nici o altă ceremonie în acest scop. Mirungerea, săvârşită de preot, se efectuează prin punerea mâinilor asupra neofitului şi ungerea cu ulei parfumat (crisma). "Această ungere ilustrează numele de 'creştin', care înseamnă 'uns' şi care îşi trage originea din numele lui Cristos însuşi, pe care 'Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt' (Fapte 10, 38)" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1289). Ajunşi în acest punct vom observa împreună o învăţătură a Bisericii care poate uşor reliefa motivele reale ale ne-punerii în lucrare a darurilor Duhului Sfânt:

"Împreună cu Botezul şi Euharistia, sacramentul Mirului formează ansamblul 'sacramentelor iniţierii creştine' a căror unitate trebuie păstrată. Aşadar, trebuie să li se explice credincioşilor că primirea acestui sacrament este necesară pentru desăvârşirea harului baptismal. Într-adevăr, 'prin sacramentul Mirului sînt legaţi mai desăvârşit de Biserică, sînt întăriţi cu o putere specială a Duhului Sfânt şi prin aceasta au obligaţia mai strictă de a răspândi şi de a apăra, prin cuvânt şi faptă, credinţa, ca adevăraţi martori ai lui Cristos'" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1285).

Concluzii

Ultimul articol citat din Catehism evidenţiază, pe de o parte, importanţa primirii Mirului, dar, pe de altă parte, condiţiile pe care noi, credincioşii, trebuie să le împlinim pentru ca darurile Duhului Sfânt să lucreze cu putere:

1) să răspândim credinţa prin fapte şi cuvinte;

2) să apărăm credinţa.

În ce măsură ne achităm noi toţi, credincioşii catolici români din anul de graţie 2005, de aceste obligaţii spirituale? Iată care trebuie să fie adevărata întrebare despre miracolele Duhului Sfânt. Nici într-un caz ideea, greşită, a unei re-ungeri în scopul re-primirii Duhului Sfânt. Cum spunea Sfântul Marcu ascetul referindu-se la Botez, noi am primit darul, trebuie acum să-l facem lucrător. Dar nu-l putem face lucrător fără fapte pe măsură. Şi prima faptă este credinţa fermă că Dumnezeu este cu noi, este în noi, este alături de noi. Credem cu adevărat acest lucru?