CATEHEZĂ

Cateheza a XIII-a:
Botezul, poarta Împărăţiei

Motto: "Botezul este sacramentul renaşterii prin apă şi cuvânt" (Catechismus Romanus 2, 2, 5).

Introducere

Încă din cele mai vechi timpuri ale Lumii de dinainte de Cristos, Dumnezeu Tatăl a dezvăluit oamenilor cele ce aveau să urmeze. Fără excepţie, marii Părinţi şi Doctori ai Bisericii au dezvăluit prefigurările botezului din Vechiul Testament, care, toate, şi-au găsit împlinirea prin Întruparea Mântuitorului Isus Cristos: facerea lumii, când Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor; arca lui Noe care a străbătut apele potopului; trecerea poporului lui Israel prin Marea Roşie. În faţa acestor imagini "tipologice" ale botezului din textele sacre vetero-testamentare trebuie să ne întrebăm: de ce este atât de important botezul? Nu se putea oare ca Dumnezeu să ne salveze şi fără botez? Evident, Dumnezeu poate face orice binevoieşte. Însă faptul că a ales această cale, care trece prin apa botezului, trebuie să ne dea de înţeles că există raţiuni adânci. Vom încerca să le înţelegem reflectând la această soluţie aleasă de Dumnezeu însuşi de la înălţimea inteligenţei Sale infinite şi perfecte. După puteri, urmând căile gândului deschise de câţiva dintre autorii clasici care au îmbogăţit patrimoniul creştin, să desluşim câte ceva din tainele Botezului.

Cuprins

Este imposibil să înţelegi just semnificaţia, valoarea şi necesitatea acestui sacrament dacă nu începi prin a rememora istoria neamului omenesc, începând chiar cu primul moment al istoriei "căzute": păcatul originar şi consecinţele acestuia. Ca să fim obiectivi, după cum recomandă ştiinţe precum istoria religiilor sau istoria culturii şi a civilizaţiei, trebuie mai întâi să recunoaştem că drama păcatului originar e (re)cunoscută de toate culturile lumii. Nici o religie antică, nici o mare filosofie de dinainte de Cristos nu este străină de problematica căderii protopărinţilor. Indiferent care e forma sub care această catastrofă este relatată, esenţa ei este prezentată (mai mult sau mai puţin veridic, mai mult sau mai puţin clar) în diferite versiuni: printr-o greşeală originară, Cerul şi Pământul s-au separat, Dumnezeu şi Omul s-au înstrăinat, relaţia de prietenie dintre făpturile angelice şi cele omeneşti a fost tulburată până la vrăjmăşie.

În Marele Cuvânt Catehetic (capitolul 8) Sfântul Grigore de Nyssa explică prin imagini foarte sugestive, cu caracter simbolic, ce s-a întâmplat atunci când Adam şi Eva s-au lăsat amăgiţi de cel viclean. Astfel, omul poate fi închipuit sub forma unui vas de lut plămădit de Creatorul cel prea puternic. Aprins de invidie şi de ură, vrăjmaşul a făcut ca acest vas să-şi piardă conţinutul pentru care fusese destinat (adică harul divin) şi să primească înlăuntru o materie ucigătoare: plumb topit. După Sfântul Grigore de Nyssa, acest plumb este materia, care, umplând sufletul, îl îngreunează legându-l fatal de cele pământeşti. Căci, deşi nu este înger şi e înzestrat cu un trup pământesc, omul era destinat să poarte în suflet lumina dumnezeiască, care-l poate susţine în înaltul lumii spirituale. Ce va face însă olarul? Revendicându-şi vasul, el mai întâi îl va zdrobi pentru ca, după aceea, să elimine plumbul întărit înlăuntrul său. În cele din urmă va reface întregul vas, care, abia acum, va fi capabil să poarte din nou conţinutul divin.

Pornind de la asemenea imagini începem să desluşim importanţa botezului. Căderea protopărinţilor a antrenat o anumită întunecare a puterilor minţii, deci a sufletului însuşi căruia mintea îi este parte constitutivă ("inima" sa). După care a urmat restul: trupul însuşi a devenit din transparent faţă de harul divin, opac din cauza lanţurilor materiei. Dacă privim acum la propria noastră condiţie corporală, vedem cum totul în trupul nostru este întunecat, netransparent, degajând materii neplăcute. În schimb dacă privim la Mântuitorul Isus după învierea Sa, sau la sfinţii Bisericii, vedem cum trupurile lor - de slavă - sunt uşoare, aeriene, ei pot zbura, trec prin uşi şi pereţi, sunt străluminoase. Omul are trup, însă slava acestui trup diferă în funcţie de treapta spirituală pe care se află. Apostolul Paul ne-a învăţat acest lucru: unul este trupul celor pământeşti, altul este trupul celor cereşti. Dar dacă omul - începând de la un păcat al gândului şi al voinţei, deci al sufletului - a ajuns să-şi piardă frumuseţea cea dintâi, "asemănarea" cu Dumnezeu, ce se putea face? Un lucru incredibil: reclădirea sa. Pe care numai Demirugul atotputernic o putea întreprinde. Şi cum altfel decât exact în sensul invers căderii?

A sosit acum momentul să ne apropriem de botez. Căci acesta este Sacramentul prin care omul este reclădit, restaurat în demnitatea sa iniţială, ba chiar ridicat mai presus de aceea: "Botezul este sacramentul renaşterii prin apă şi cuvânt" (Catechismus Romanus 2, 2, 5)". Această simplă definiţie preluată din vechiul Catehism Roman ne spune deja esenţialul. Omul este renăscut. Urmându-l pe Sfântul Grigore de Nyssa trebuie să accentuăm: omul este recreat. Şi asta în ordinea inversă destructurării sale: mai întâi îi sunt refăcute puterile cugetului, prin luminarea minţii cu învăţăturile revelate (dreapta credinţă), apoi sufletul întreg este recreat prin "înmormântarea catehumenului în moartea lui Cristos, de unde iese prin învierea împreună cu El ca 'făptură nouă' (2 Cor 5, 17; Gal 6, 15)" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1214). Astfel păcatul originar este şters, este îngropat prin moartea împreună cu Cristos, după care omul devine făptură cu totul nouă.

Iată cum exprimă aceste adevăruri de credinţă Catehismul Bisericii, citându-i pe Sfântul Iustin martirul şi filosoful şi pe Sf. Grigore de Nazianz: "'Această baie este numită iluminare, pentru că cei care primesc această învăţătură catehetică au cugetul luminat...' (Sf. Iustin). Primind prin Botez Cuvântul, 'lumina cea adevărată care luminează pe tot omul' (Ioan 1, 9), creştinul, 'după ce a fost luminat' (Evr 10, 32), a devenit 'Fiul al luminii' (1 Tes 5, 5) şi el însuşi 'lumină' (Ef 5, 8): 'Botezul este cel mai frumos şi cel mai minunat dintre darurile lui Dumnezeu (...). Îl numim dar, har, ungere, luminare, haină de nestricăciune, baie a renaşterii, pecete şi tot ce poate fi mai scump. Este dar, pentru că este oferit celor care nu aduc nimic, este har, fiindcă este dăruit chiar şi celor păcătoşi; botez, pentru că păcatul este îngropat în apă; ungere, pentru că este sfânt şi regesc (aşa sunt cei care sunt unşi); luminare, fiindcă este lumină strălucitoare; haină, fiindcă acoperă ocara noastră; baie, pentru că spală; pecete, fiindcă ne ocroteşte şi fiindcă este semnul puterii lui Dumnezeu' (Sf. Grigore de Nazianz)" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1216).

Importanţa Botezului este vădită în numeroase locuri din Sfânta Scriptură: în primul rând Botezul Mântuitorului Isus Cristos însuşi de către Ioan; apoi în ziua Rusaliilor şi în alte situaţii în care apostolii, după ce au transmis credinţa, au botezat. Putem descoperi fiecare dintre noi, prin lectura Sfintei Scripturi, numeroase locuri în care Botezul este evidenţiat. Să mai precizăm ceva: Botezul nu anulează moartea fizică. De ce? De ce trebuie să suferim o aşa năpastă, deşi am fost botezaţi? Cum am spus, botezul reprezintă temelia mântuirii: el ne restaurează intelectul şi sufletul în starea harului sfinţitor, urmând ca prin faptele mântuirii şi trupurile noastre să ajungă la desăvârşire. Dar totul va fi deplin abia după intrarea finală în Împărăţia cerurilor. Până atunci vom pregusta acea stare de fericire cerească.

Pe de altă parte, să nu uităm că botezul este "sacramentul credinţei" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1253). Cu alte cuvinte el trebuie însoţit de creşterea în credinţă, de creşterea în înţelegerea tainelor cereşti prin lucrarea harului. Cum se poate însă înfăptui aceasta fără pregătire, fără meditaţie, fără studiu? E cu neputinţă. De aceea Părinţii Bisericii sunt repere azi: pentru că ei acordau zeci, sute, mii de ore acestei pregătiri, acestei aprofundări a credinţei. Pe când azi cei mai mulţi creştini au devenit - cum a spus Papa Ioan Paul al II-lea - oameni afectaţi de ritualism, care nu mai însoţesc practica religioasă cu convingeri autentice. Cunosc cateheţi ai bisericii care, deşi îi învaţă pe alţii, socotesc că prezervativul nu-i un păcat de moarte. Sau aşa-zişi creştini care divorţează fără ezitări, trăind apoi în adulter perpetuu. Sau alţi pretinşi credincioşi, foarte numeroşi, care transformă taina Botezului sau pe cea a Cununiei în prilej de petreceri care numai creştine nu sunt.

Acum am o întrebare grea pentru noi toţi, laici, preoţi şi episcopi: dacă le-am spune unor asemenea oameni clar şi răspicat care sunt exigenţele şi convingerile asociate Botezului, Cununiei etc., ar mai dori ei oare să fie creştini? Ar mai asuma ei aceste "obiceiuri"? Eu cred că cei mai mulţi ar reacţiona chiar cu violenţă împotriva slujitorilor sacri. Am descoperi că trăiesc împotriva credinţei Bisericii. Că se opun acesteia şi autorităţii ei. Ce fel de oameni sunt aceştia? Mântuitorul ne-a spus deja: e vorba de lupii îmbrăcaţi în piele de oaie. În primul rând să ne ferim să nu cumva să devenim noi înşine aşa ceva, apoi să discernem şi să mărturisim neîncetat Adevărul vestit de Mântuitorul Isus Cristos împotriva minciunilor şi blasfemiilor vremii. Şi prin vorbă, dar, mai ales, prin fapte pe măsură să transmitem virtuţile Botezului. Totul trebuie să înceapă cu noi înşine, nu cu ceilalţi!

Concluzii

Concluzionând, am putea chiar să afirmăm că lupta pe care o duc puterile întunericului împotriva noastră are ca scop tocmai aceasta: împiedicarea creştinilor de a lua act şi de a face lucrătoare energiile extraordinare pe care ni le conferă Botezul. De ce? Pentru că un creştin care batjocoreşte puterea care este în el, nu numai că e păcătos, dar este şi sacrileg. Vina noastră, dacă suntem catolici nevrednici, e mai mare decât a oricărui alt păcătos în cazul în care nu respectăm harurile Botezului. Aceasta deoarece avem totul şi ne vindem pe nimicul păcatului. Să luăm aminte!