CATEHEZĂ

Cateheza a XII-a:
Treptele iniţierii

Motto: "Sacramentele Legii celei noi sunt instuite de Cristos" - Catehismul Bisericii Catolice, art. 1210).

Introducere

Pe parcursul a 22 de cateheze vom reflecta asupra semnificaţiilor Sacramentelor Bisericii întemeiate de Mântuitorul Isus Cristos. De ce acordăm atât de mult spaţiu acestor sacramente? Pentru simplul motiv că ele sunt mijloacele mântuirii noastre. Fără Sacramente mântuirea nu ar fi posibilă. Fiind la număr şapte - cifră simbolică care stabileşte o corelaţie profundă între Sacramente şi cele şapte daruri ale Duhului Sfânt - , ele "sunt legate de toate etapele şi toate momentele importante ale vieţii creştinilor: ele dau naştere şi creştere, vindecare şi misiune vieţii de credinţă a creştinilor. În acestea, între etapele vieţii naturale şi vieţii spirituale există o anumită asemănare" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1210). Cu alte cuvinte, între Sacramente există un raport organic am putea zice, ele fiind adecvate, după caz, anumitor etape ale vieţii sufleteşti ale credincioşilor.

Înainte de a trece la conţinutul propriu-zis al catehezei, vom reţine împreună cu Părintele Eduard Ferenţ ce semnificaţii are cuvântul "sacrament". Acesta provine din limba latină şi "înseamnă a face un lucru sau o persoană sacră, a o rezerva ori dedica lui Dumnezeu. Sacramentul este semnul sacru al unei realităţi spirituale invizibile, un semn mistic, tainic al mântuirii" (Pr. Prof. Dr. Eduard Ferenţ, Teologia dogmatică sacramentală în lumina Conciliului Vatican II, Iaşi, 1997, p. 3). Acelaşi teolog, în introducerea lucrării citate, menţiona unul dintre fragmentele cele mai importante din documentele Conciliului Vatican II referitor la sacramente. Este vorba de fragmentul 59 din constituţia Sacrosanctum Concilium:

"Sacramentele sunt menite să-i sfinţească pe oameni, să zidească Trupul lui Cristos şi să dea cultul datorat lui Dumnezeu; în calitate de semne, ele au şi un rol instructiv. Nu numai că presupun credinţa, ci, prin cuvintele şi elementele rituale, o şi nutresc, o întăresc şi o exprimă; de aceea sunt numite sacramente ale credinţei. Ele conferă, într-adevăr, harul, dar celebrarea lor îi şi dispune mai bine pe credincioşi să primească rodnic acest har, să dea cult cum se cuvine lui Dumnezeu şi să trăiască iubirea.

Aşadar, e foarte important ca toţi credincioşii să înţeleagă uşor semnele sacramentelor şi să frecventeze cu cea mai mare asiduitate acele sacramente care au fost instituite pentru hrănirea vieţii creştine".

Cuprins

Să vedem acum care sunt, la o simplă enumerare, Sacramentele Bisericii: Botezul, Mirul, Euharistia, Pocăinţa, Ungerea bolnavilor, Preoţia şi Căsătoria. Grupate după finalitatea lor, ele sunt ordonate astfel:

1) Sacramentele iniţierii creştine: Botezul, Mirul şi Euharistia;

2) Sacramentele de vindecare: Pocăinţa (reconcilierea) şi Ungerea bolnavilor (maslul);

3) Sacramentele aflate în slujba comuniunii şi misiunii credincioşilor: Preoţia şi Căsătoria.

Cele trei categorii de sacramente corespund anumitor etape de evoluţie pe planul vieţii spirituale umane. De asemenea, ele corespund celor trei trepte ale vieţii spirituale, anume calea purgativă (a curăţirii de păcate şi de consecinţele păcatelor), cea iluminativă (a luminării prin primirea harurilor Duhului Sfânt) şi, în fine, cea unitivă (a unirii sufletului celui credincios cu Dumnezeul cel Viu). De exemplu, botezul este introdus prin purificarea noastră de păcate, vădită mai ales sub forma exorcizării pregătitoare. Această exorcizare, prin care suntem scoşi de sub puterea celui rău, este prima formă a curăţirii noastre. Sacramentul spovedaniei ne oferă apoi posibilitatea de a reintra sub duşul curăţitor al pocăinţei, ori de câte ori greşim faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Maslul în schimb, asigură curăţirea şi vindecarea trupească, care, ea însăşi, este semnul concret al apropierii Împărăţiei lui Dumnezeu. Deci toate aceste sacramente sunt curăţitoare. De fapt nici un sacrament nu îndeplineşte doar o singură funcţie, căci, de exemplu, Sfânta Euharistie, deşi cel mai înalt sacrament al unirii cu Dumnezeu, ne curăţă de păcatele uşoare. Botezul însuşi şi, mai ales mirungerea, ne asigură primirea harului sfinţitor, deci ele sunt iluminante. Iar preoţia şi căsătoria asigură celor care primesc aceste taine o unire profundă cu Dumnezeu, în scopul de a-l sluji pe aproapele salvând cât mai multe suflete.

Acum a sosit momentul să reţinem două idei de mare însemnătate prezentate de acelaşi teolog pe care l-am citat în introducerea catehezei de azi, Părintele profesor Eduard Ferenţ. Ştim cu toţii că toate sacramentele au fost violent respinse de gânditorii reformaţi. De fapt, ceea ce negau aceştia era originea lor divină, adică faptul că aceste sacramente au fost instituite de însuşi Mântuitorul Isus Cristos. Acesta este motivul pentru care trebuie să cunoaştem bine Sfânta Scriptură, în special acele locuri care arată că sacramentele au fost întemeiate de Cuvântul divin. În cadrul catehezelor acordate fiecărui sacrament în parte vom trece în revistă aceste locuri biblice. Cea de a doua idee porneşte de la una din criticile cele mai virulente aduse până în ziua de azi multor credincioşi de către urmaşii reformei: anume că sacramentele sunt ceva de natură magică, străine de spiritul Evangheliei. Cu mult realism, Părintele Ferenţ ne arată că, într-adevăr, a existat (şi poate mai există) în atitudinea credincioşilor catolici o eroare care a contribuit la înăsprirea atacurilor (neo)protestante. E vorba despre aşa-numitul sacramentalism "care era atât de marcat de superstiţie încât dădea impresia de magie" (Pr. Prof. Dr. Eduard Ferenţ, op. cit., p. 149). Această atitudine, în care sacramentul e tratat ca ceva mecanic - efectuarea sa atrăgând automat obţinerea unui anumit efect - , excludea însăşi prezenţa personală a lui Dumnezeu. Sub forma ritualismului, denunţat cu vigoare de Papa Ioan Paul al II-lea în exortaţia Ecclesia in Europa, eroarea în cauză e una de natură morală, ea nesocotind condiţiile sufleteşti pe care trebuie să le împlinească credinciosul spre a culege roadele sacramentului: "Religia consta în principal în practica sacramentală, ceea ce făcea să fie suficient, chiar dacă nu se observa nici o poruncă, să se asiste duminica la Liturgie şi să se primească sacramentele" (Pr. Prof. Dr. Eduard Ferenţ, ibidem). O descriere plastică a acestei grave erori ne-a oferit scriitorul Cristian Bădiliţă: "Oamenii se înghesuiau la racla Sfintei aşa cum obişnuiau să se înghesuie odinioară la coada 'pentru pâine' şi 'pentru carne' sau la urcatul în autobuz. Ba chiar unii dintre ei, mai vânjoşi, trăgeau coate fără sfială, sub ochii lehămesiţi ai călugărilor vânzători de lumânări. La un moment dat, nu mică mi-a fost mirarea auzind în spate un schimb cuvios de înjurături, care mi-au ţiuit în urechi multe minute după aceea. L-am urmărit, din curiozitate, pe unul din autori, un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu parul grizonat şi mustaţă cochetă. După setul disuasiv de apostrofări s-a avântat spre raclă, şi-a plecat cu sfioşenie ochii peste geamul protector şi a dat drumul unei adevărate morişti de cruci, executate cu o rapiditate demnă de invidiat, atingând, simultan, cu mâna stângă, toate candelele aprinse deasupra Sfintei. A făcut totul cu precizie ritualică, de trei ori, a sărutat îndelung tot ce-a găsit de sărutat în preajmă, după care s-a întors spre noi cu un zâmbet de vădită satisfacţie binecuvântându-ne cu un: 'Faceţi, bă, loc să trec înapoi!'" (Cristian Bădiliţă, "Misticul psihedelic şi fratele mitocan", în Ziua, 27 aprilie 2005). Deşi această descriere se referă la o întâmplare petrecută în spaţiul ortodox, atitudinea "fratelui mitocan" poate fi întâlnită - sub alte forme dar cu acelaşi conţinut - şi în mediul catolic. Îmi aduc aminte doar de un episod petrecut cu mulţi ani în urmă la Medjugorje, când, în timpul unui pelerinaj numeros, din grupul "aleşilor" s-a auzit o înjurătură. Într-adevăr, recunoaştem că suntem păcătoşi, dar trebuie să ne străduim să participăm la orice act religios, cu atât mai mult la celebrarea unui sacrament, cu conştiinţa că venim în faţa lui Dumnezeu pentru a primi iertare. Iar unicul semn al dorinţei de a primi iertarea este abandonarea păcatului, de orice natură ar fi el. Altminteri putem să ne împărtăşim zilnic fără a cunoaşte vreo schimbare în vieţile noastre.

Concluzii

Credincioşii care participă mecanic la slujbe, primind sacramentele "că aşa e bine" sau "că aşa s-au obişnuit", intră direct în ghearele sacramentalismului care indică grava derivă a unei lumi tot mai surde la îndemnurile de natură moral-spirituală. Deşi faptele nu ne mântuiesc singure, ele sunt semnul rodirii oricărui suflet angajat pe calea mântuirii. Să facem deci roade vrednice de pocăinţă, înţelegând că Dumnezeu nu poate fi constrâns prin numărul de cruci, metanii şi alte asemenea gesturi, dacă sunt lipsite de umilinţa inimii şi de iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni.