CATEHEZĂ

Cateheza a X-a:
Celebranţi ai misterelor sacre

Motto: "Întreaga Comunitate, Trupul lui Cristos unit cu Capul său, celebrează" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1140).

Introducere

Astăzi ne vom întâlni din nou cu o problemă care reprezintă un alt motiv de controversă între creştinii Bisericii apostolice întemeiate de Mântuitorul Isus Cristos şi membrii comunităţilor reformate (protestante şi neoprotestante). Miezul dezbaterii e reprezentat de răspunsul dat la întrebarea: cine celebrează? Pornind de la anticlericalismul violent al lui Martin Luther, reforma a respins - împotriva Tradiţiei Sacre şi a învăţăturii Magisteriului - prezenţa mijlocitorului sacerdotal, a preotului, în contextul Sfintei Liturgii a Bisericii. Printr-un asemenea gest, toţi urmaşii reformei au încercat să închidă, voluntar sau involuntar, conştient sau inconştient, porţile Împărăţiei. Căci fără preoţie sacramentală nici credincioşii nu pot intra în Ierusalimul veşnic.

Spre a nu relua lucruri arătate deja în cateheze anterioare, vom spune doar atât: ierarhia Bisericii şi, implicit, preoţia sacramentală, decurg din însuşi modul în care Dumnezeu a creat lumea. Ordonând-o ierarhic, după cum ne arată Dionisie Areopagitul, ierarhia pământească reflectă ierarhia cerească, lucru vizibil explicit în imaginile din cartea Apocalipsei pe care Catehismul Bisericii Catolice ni le propune spre meditaţie. Să vedem despre ce este vorba.

Cuprins

După ce, mai întâi, în articolul 1136 din Catehism se arată că "Liturgia este 'acţiune' a lui Cristos întreg (Christus totus), în articolul 1138 este invocată cartea Apocalipsei din care se desprind următoarele: "Adunaţi laolaltă în Cristos, participă la slujba laudei lui Dumnezeu şi la împlinirea planului său: Puterile cereşti, întreaga creaţie (cele patru Fiinţe), slujitorii Vechiului şi ai Noului Legământ (cei douăzeci şi patru de Bătrâni), noul Popor al lui Dumnezeu (cei o sută patruzeci şi patru de mii), mai ales martirii 'ucişi pentru Cuvântul lui Dumnezeu' (Ap. 6,9-11) şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (Femeia, Mireasa Mielului); în sfârşit, 'o mulţime mare, pe care n-o poate număra nimeni, din toate neamurile şi seminţiile şi popoarele şi limbile' (Ap. 7, 9)".

Întâlnim în acest articol, într-un tablou cu totul excepţional, întreaga mulţime a celebranţilor misterelor sacre, a Liturgiei cosmice care este prelungită în mulţimea liturgiilor oficiate aici, jos, pe pământ, de toţi cei care-l iubesc pe Dumnezeu. Vedem deci, în primul rând, că "Întreaga Comunitate, Trupul lui Cristos unit cu Capul său, celebrează" (art. 1140). Deci acţiunile Bisericii nu sunt doar acţiuni ale unora dintre membrii ei, privilegiaţi prin cine ştie ce merite, ci acţiuni ale tuturor celor cuprinşi în legătura dreptei credinţe.

Într-un anumit sens, putem spune că singurul preot adevărat este chiar mântuitorul Isus Cristos; "'preoţia comună' este cea a lui Cristos, unicul Preot, de care se împărtăşesc toţi membrii ei: Maica noastră Biserica doreşte mult ca toţi credincioşii să fie îndemnaţi la acea participare deplină, conştientă şi activă la celebrările liturgice care e cerută de însăşi natura liturgiei şi care, pentru poporul creştin, 'seminţie aleasă, preoţie regească, neam sfânt, popor răscumpărat' (1 Pt. 2, 9), constituie în virtutea Botezului un drept şi o datorie" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1141).

La obiecţia credincioşilor (neo)protestanţi care afirmă că nu ar trebui să existe preoţi, mijlocitori între oameni şi Dumnezeu, întrucât toţi suntem preoţi prin virtuţile Botezului, trebuie deci să le răspundem, clar, că şi Biserica noastră recunoaşte preoţia "comună" sau "universală". Ceea ce mai cunoaşte însă Biserica lui Cristos este şi multitudinea darurilor şi a lucrărilor mădularelor sale, între care, la un loc de mare cinste, se află slujirea preoţiei sacramentale. Mântuitorul Isus Cristos însuşi a ales un număr de persoane pe care le-a distins de restul oamenilor, oferindu-le puterea de a lega şi de a dezlega păcatele, de a alunga demonii şi de a vindeca în numele său.

Încă şi mai profund spus, preoţii sunt însemnaţi cu pecetea slujirii desăvârşite faţă de Dumnezeu, primind un dar special al Duhului Sfânt care-i dispune la o misiune cu totul deosebită: aceea "de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce" (CIC, 1008) poporul lui Dumnezeu. Foarte simplu şi direct spus, într-o măsură deosebită, când vedem un preot îl vedem pe Mântuitorul Isus Cristos însuşi. Căci puterea specială pe care o primeşte orice preot provine tocmai din oficiul pe care-l împlineşte "în persoana lui Cristos-Capul" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1142). Independent deci de calităţile lor umane (căci preoţii sunt şi ei oameni, ca noi toţi), şi, mai ales, independent de păcatele sau virtuţile lor, preoţii transmit neîncetat harul sfinţitor.

Dacă înţelegem bine acest aspect, vom putea lesne răspunde rupturilor provocate de anumite persoane în trupul Bisericii sub pretextul că unii preoţi sunt nevrednici: transmiterea harului sfinţitor, exercitarea funcţiei sacerdotale, nu depinde de calitatea vieţii morale a preotului, la fel cum transmiterea curentului electric nu depinde de faptul că firul metalic este sau nu ruginit. În plus, putem înţelege de ce Dumnezeu a binevoit a întemeia preoţia: spre a ne putea spovedi. Dacă adesea ne este ruşine să ne mărturisim păcatele în faţa unui om păcătos, ca şi noi, cum am putea să le mărturisim în faţa lui Dumnezeu, a celui care e Regele Universului, a celui care este Foc şi Flacără imaculată, Puritate desăvârşită? Vă daţi seama că ne-am "topi" - ca să mă exprim plastic - în faţa Celui Prea Înalt. Iată de ce Dumnezeu ne-a rânduit preoţi sfinţi - sfinţi prin puterea harului dumnezeisc, care este absolut gratuit, iar nu meritat de noi: spre a ne grăi prin aproapele nostru şi, totodată, spre a ne da posibilitatea de a practica concret virtutea umilinţei. Căci trebuie să ne smerim, să ne umilim unii în faţa altora recunoscându-ne păcatele.

Concluzii

Dacă am fi compozitori de muzică sacră, asemenea lui Roman Melodul, a Sfintei Hildegard din Bingen sau asemenea lui Johann Sebastian Bach, pe lângă muzica dedicată lui Dumnezeu şi Maicii sale are trebui să cântăm neobosiţi preoţia. Da! Nu există slujire mai înaltă în Univers decât aceasta: a mijloci - prin puterea harului lui Dumnezeu - mântuirea sufletelor. Fără preoţi totul ar cădea în haos, fără preoţi nu am putea fi iertaţi, fără preoţi Porţile Împărăţiei ar rămâne închise. Cristos însuşi a fost şi este Preot în veac. Gândiţi-vă: nu a ales altă slujire, ci aceea de preot. Deci cine alege această vocaţie are exact aceeaşi "meserie" cu Dumnezeu însuşi! Tâmplar (dulgher) Isus din Nazareth a fost doar temporar, preot însă El este în veac. Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru preoţii noştri, cu calităţile şi slăbiciunile lor, şi, mai ales, să facem tot posibilul ca ei să înţeleagă că, în aceste vremuri întunecate, nu sunt singuri. Îl au alături de ei pe Dumnezeu, dar ne au şi pe noi, cei care trebuie să slujim împreună cu ei înaintea Dumnezeului Celui Viu.