CATEHEZĂ

Cateheza I:
Introducere în cateheza liturgică şi sacramentală.
Ce înseamnă "să-l măreşti pe Dumnezeu"?

Motto: "Vrednic eşti tu, Domnul şi Dumnezeul nostru, să primeşti gloria, cinstea şi puterea, căci tu ai creat toate şi prin voinţa ta au luat fiinţă şi au fost create" (Apocalipsa, 4, 11).

Introducere

Dacă privim filme de aventuri cu personaje ca Indiana Jones, Lara Croft sau Harry Potter, ori filme neopăgâne din categoria cărora face parte "Ceţurile din Avalon", sau dacă citim romane de mare succes ca "Poveste fără sfârşit" ori "Da Vinci Code", în toate acestea precum şi în multe alte produse (sub)culturale asemănătoare vom găsi, mai mult sau mai puţin explicit, referiri consistente la tot soiul de rituri iniţiatice, care de care mai exotice şi spectaculoase. O distinsă profesoara americană de istoria religiilor, Carol Zaleski, remarca faptul că, atunci când intri într-o bibliotecă sau într-o librărie publică, dacă vei căuta colecţia de texte magice Greek Magical Papyri nu o vei găsi deoarece numărul doritorilor de a studia aceste texte e imens, în schimb colecţia de texte creştine rituale de origine coptă numită Ancient Christian Magic zace plină de praf. Într-adevăr, interesul pentru studiul şi cunoaşterea iniţierilor păgâne e tot mai mare în ultimii ani, în timp ce interesul pentru cunoaşterea propriei iniţieri, aceea creştină implicată de botez, e minimă dacă nu chiar absentă cu desăvârşire.

Cum se explică aceste lucruri? Sigur, există mai multe explicaţii; dintre acestea, însă, cele mai pregnante se referă, pe de o parte, la absenţa catehezei, a educaţiei litugice şi sacramentale a adulţilor creştini, iar pe de altă parte, indică gravele carenţe ale unor cateheze şi prezentări ale liturghiei şi sacramentelor care nu surprind nimic din profunzimea şi caracterul cu adevărat extraordinar al Tainelor de origine supranaturală ale Bisericii. În aceste condiţii, nu ne putem mira că viaţa creştinilor e fadă şi neatractivă, ei înşişi devenind nişte simpli ritualişti care nu mai transmit nici un fior, nici un mister, nimănui. Papa Ioan Paul al II-lea a surprins aceste lucruri în exortaţia Catechesi Tradendae, din 1979, unde afirma că "viaţa sacramentală sărăceşte şi devine foarte curând un ritualism gol dacă nu este fondată pe o cunoaştere serioasă a semnificaţiei sacramentelor. Iar cateheza devine intelectualistă dacă nu prinde viaţă în practica sacramentală" (art. 23).

Lipsa cunoaşterii propriei iniţieri liturgice şi sacramentale, neasumarea acestor practici ca fiind veritabile "mistere" la care participăm alături de îngerii, sfinţii şi celălalte făpturi celeste, iată motivele pentru care adesea ne plictisim la liturghie, care pare a nu ne spune nimic. Şi cum ar putea să ne spună dacă noi înşine nu învăţătm temeinic limbajul simbolic al vieţii sacramentale? (Oare cine nu s-ar plictisi citind o carte sau urmărind o piesă de teatru într-o limbă pe care nu o cunoaşte?) Botezaţi în copilărie, adesea am fost lipsiţi de o educaţie mistagogică profundă şi completă, care să ne ajute să înţelegem şi să trăim darurile pe care le-am primit atunci când am fost botezaţi. Aşa că să nu ne mirăm dacă, pentru cei mai mulţi creştini, sacramentele de iniţiere - Botezul şi Mirungerea - nu le spun mai nimic, deşi ei înşişi au fost subiecţii lor.

Şi aşa se face că, deşi botezaţi, cei mai mulţi contemporani duc o viaţă complet opusă principiilor morale şi intelectuale ale credinţei revelate, ca şi cum niciodată nu ar fi primit harul supranatural dăruit de Sfintele Taine. Pentru a depăşi o asemenea situaţie, şi, totodată, pentru a-i ajuta şi pe alţii să devină creştini conştienţi, vom începe de astăzi un al doilea ciclu catehetic destinat adulţilor, unde ne vom concentra atenţia asupra vieţii liturgice şi sacramentale a Bisericii. Sperăm ca astfel, înţelegând, să ne simţim îndemnaţi să trăim, iar trăind, să fim îndemnaţi să transmitem şi altora ceea ce am experimentat noi înşine.

Cuprins

Să începem cu o primă întrebare: ce este liturgia? "Cuvântul 'liturgie' înseamnă la origine 'lucrare publică', 'slujire din partea/în favoarea poporului'. În tradiţia creştină, el vrea să arate că Poporul lui Dumnezeu ia parte la 'lucrarea lui Dumnezeu'. Prin liturgie, Cristos, Răscumpărătorul şi Marele nostru Preot, continuă în Biserica sa, cu ea şi prin ea, lucrarea răscumpărării noastre" (CBC, art. 1069). În constituţia Sacrosanctum Concilium emisă în cadrul Conciliului Vatican II, citim în articolul 10 că "liturgia e culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi totodată izvorul din care emană toată puterea ei". Pe de altă parte, Catehismul Bisericii Catolice ne învaţă că în cadrul liturgiei Dumnezeu ne dăruieşte binecuvântările Sale, care dintotodeauna s-au manifestat "în evenimente uimitoare şi mântuitoare" (art. 1081). Mai mult încă, această dăruire de haruri şi binecuvântări Dumnezeu o săvârşeşte fiind El însuşi prezent, nemijlocit, în Preasfintele daruri ale altarului, Pâinea - care se transubstanţiază devenind trupul Său - şi Vinul - care se transubstanţiază devenind Sângele Său, Isus Cristos fiind însă prezent şi în persoana preoţilor care celebrează.

Pentru a înţelege însă, cât mai profund, ceea ce se întâmplă în contextul liturgic, trebuie să ne concentrăm asupra unei realităţi adesea numite, de multe ori neînţeleasă: slava, mărirea, gloria. Auzim aceste cuvinte - "Slavă (sau Mărire) Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh" - atât de mult repetate în cultul religios, încât nici nu ne prea întrebăm ce ar putea să însemne. Şi totuşi, ele ascund una din cele mai importante realităţi ale vieţii religioase. Este vorba despre axul care leagă creatura de Creatorul său, despre acea realitate care reprezintă substanţa cea mai profundă a întâlnirii dintre Dumnezeu şi om.

Aici survine o întrebare cardinală: ce anume leagă aceşti doi poli, situaţi la o distanţă incomensurabilă unul faţă de altul (distanţa ce separă Creatorul, a cărui fire este necreată, de creatură, a cărei fire este creată)? Este vorba despre ceea ce în limba română numim fie "slavă" (pe filieră slavonă), fie "mărire" (pe filieră latină). Cunoscut în limba greacă sub diferite denumiri - cele mai cunoscute sunt kydos şi doxa -, conceptul de "slavă" indică realitatea profundă a fiinţei noastre, aceea care ne face să fim creaturi zămislite "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu", înzestrate cu o vocaţie liturgică înnăscută.

Mai apăsat spus, "mărirea" reprezintă axul care sus-ţine întreaga creaţie, stabilind contactul între "Cerul" spiritual increat - Dumnezeu - şi "Pământul" creat a cărui încununare este Omul. Gloria este substanţa ce umple prăpastia de netrecut dintre Creator şi Creatură, puntea aruncată de Dumnezeu către făptura sa, Omul, care "a fost creat pentru a-l lăuda, preamări şi sluji pe Dumnezeu, Domnul nostru", după cum afirma Sfântul Ignaţiu de Loyola. Slava este axul care leagă natura necreată de natura creată, fiind întruchipată simbolic în vechile tradiţii sub forma Arborelui Cosmic sau a Muntelui din centrul lumii.

Aprofundând natura acestei realităţi, în textele Părinţilor şi Doctorilor Bisericii vom întâlni o distincţie foarte importantă - între slava necreată şi slava creată, care ne poate ajuta să pătrundem şi mai adânc misterul teocentric al creaţiei. Similară distincţiei dintre Înţelepciunea increată şi cea creată [1], distincţia între cele două modalităţi ale slavei indică originea ei. Primul fel de slavă, necreată, îi aparţine Creatorului, care o dăruieşte creaturii sub forma Harurilor, a Darurilor supranaturale pe care ni le face prin acţiunea blândă şi perpetuă a Duhului Sfânt "care de la Tatăl şi de la Fiul purcede". Slava creată în schimb îi aparţine creaturii, fiind cu adevărat "nimic" în raport cu Slava dumnezeiască.

Într-un mod cu totul de neînţeles "nimicul" acesta e animat, vivificat atunci când e orientat spre Creatorul său "slăvindu-l". Prost orientată, slava creată devine "slavă deşartă", suport iluzoriu al răului. Iată motivul cel mai profund pentru care, conform întregii Tradiţii apostolice ilustrate (şi) de Sfântul Ignaţiu de Loyola, tot ceea ce facem trebuie orientat "spre mai marea slavă a lui Dumnezeu": nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ceva de la noi, ci doar pentru că orientându-ne spre El ne deschidem sufletele, de multe ori inconştient, primind Harurile sale nemărginite pe care Tatăl ceresc doreşte să ni le dăruiască prin lucrarea Fiului său, a Duhului Sfânt, a Fecioarei Maria şi a tuturor celorlalţi cetăţeni ai cerului - îngerii şi sfinţii.

Schimbul de slavă între Creator şi creatură se împlineşte în "cel mai înalt munte de pe pământ", Sinaiul simbolic întruchipat de altarul unde se săvârşeşte trans-substanţierea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului Isus Cristos. Parcurgând texte ca Viaţa lui Moise a Sfântului Grigore de Nyssa sau Despre Preoţie a Sfântului Ioan Gură de Aur, putem întrezări dimensiunea cosmică a slujirii liturgice în faţa altarului, care face din Preoţii lui Dumnezeu făpturile cele mai "înalte" de pe întregul pământ. Datorită însă păcatului originar, a "căderii" ontologice care a antrenat întreaga făptură creată într-o catastrofă de dimensiuni cosmice, între Liturghia celestă descrisă de apostolul Ioan în Apocalipsa sa şi liturghiile săvârşite aici, "jos", în lumea "sublunară", există o distanţă care transpare în imperfecţiunile mai mari sau mai mici ale celor care slujesc. În acest punct ne întâlnim cu problema gravă a degradării simbolismului religios.

"Căderea" a antrenat apariţia unei prăpăstii între Creator şi creatură; Dumnezeu şi-a retras o serie de haruri dăruite Protopărinţilor, ofensat fiind prin păcatul neascultării - primul păcat "de moarte", din care-şi trag obârşia toate celelalte păcate. Din acel moment, aşa cum înţelegem din interpretarea dată de Sfântul Maxim Mărturisitorul episodului vetero-testamentar în care este descris traseul sinuos al profetului Iona [2], natura umană s-a scufundat în materia lumii sensibile, pierzându-şi într-un mod dramatic simţul supranaturalului. "Gloria" creată a fost orientată, deficient, dinspre Creator spre lumea vizibilă, armonia originară fiind aruncată literalmente în aer. Omul a devenit un locuitor al hăului mării (adică al materiei), cum ne-au arătat atât Platon (în Phaidon) cât şi Sfântul Maxim (în Răspunsuri către Talasie).

Cu alte cuvinte, apostolice, noi nu mai cunoaştem în actuala stare realităţile lumii spirituale "faţă către faţă", ci doar "în ghicitură", prin oglindire. În acest context marcat de păcat Dumnezeu ia o decizie uluitoare: reclădirea Paradisului din chiar inima lumii căzute, aducând în faţa minţilor noastre înceţoşate de mâlul materiei luminile "de sus" ale lumii inteligibile. Cum putea săvârşi un proiect atât de surprinzător? După ce ne-a înzestrat cu "haine de piele" (gr. dermatinoi chitones), un înveliş care, cât de cât, ne protejează de degradarea rapidă a lumii sensibile, veşnic curgătoare, El a început să folosească elemente ale acestei lumi decăzute pentru a indica, analogic, realităţile veşnice către care trebuie să ne reorientăm.

Elementele la care ne referim sunt, desigur, simbolurile. Structurate în jurul centrului universului simbolic - altarul -, ele înveşmântează interioritatea Templului, oferindu-ne prilejul restaurării întregii noastre făpturi interiorizându-le. Apoi, la "plinirea vremii", Cel care este "Părintele luminilor", al acelor lumini ce se revarsă în cascade, ierarhic (Dionisie Areopagitul) din înalt către lumea noastră, s-a pogorât El însuşi între noi refăcând legătura ruptă dintre natura necreată, dumnezeiască, şi natura creată, omenească.

"Cum puteţi voi să credeţi, când vă daţi slava unii altora, iar slava unicului Dumnezeu nu o căutaţi"? (Ioan 5,44). Întrebarea christică reprodusă de evenghelistul Ioan indică miezul "crizei simbolismului religios": amăgiţi, vrăjiţi de ademenirile naturii pervertite ("desfrânata cea mare", Babilonul, din Apocalipsa aceluiaşi Ioan teologul), "uităm" să-l slăvim pe Dumnezeu ajungând să idolatrizăm lucrurile ce ne înconjoară. Astfel ne situăm în afara "universului simbolic" theocentric, eclezial şi liturgic, lăsându-ne antrenaţi în vârtejul ameţitor al nimicnicirii. Să nu ne fie frică! Mântuitorul Christos a prevăzut această alunecare a noastră. De aceea ne-a lăsat la îndemână "sacramentul vindecării" sau "al reconcilierii": spovedania, pentru a ne oferi prilejul de a ne reîntoarce, iar şi iar, în lumina focului divin care se pogoară din cer pe Sfânta masă a altarului la fiecare Liturghie.

Concluzii

Această cateheză reprezintă o primă întroducere în mai buna cunoaştere a realităţilor profunde ale vieţii liturgice şi sacramentale. După ce, în următoarea cateheză, vom vorbi despre istoria şi conţinutul liturgiei, vom încerca să reflectăm sistematic asupra elementelor liturgice, folosind ca texte-sursă constituţia Sacrosanctum Concilium şi Catehismul Bisericii Catolice. Apoi, într-o a doua parte a programului nostru catehetic, vom aprofunda semnificaţiile sacramentelor Bisericii. Dincolo de etapizarea acestui program destinat adulţilor, să reţinem, încă o dată, care este ţinta spre care tindem: "Cateheza liturgică are drept scop să introducă în misterul lui Cristos (este 'mistagogie'), trecând de la vizibil la invizibil, de la semnficant la semnificat, de la 'sacramente' la 'mistere'" (CBC, art. 1075).

Note
[1] Privitor la această distincţie, iată ce afirmă Sfântul Thoma d'Aquino: "(...) există o dublă înţelepciune, şi anume cea creată şi cea increată, şi se afirmă că amândouă sunt răspândite în om şi că prin răspândirea acestora omul se schimbă, devenind mai bun. Înţelepciunea increată este întru totul neschimbătoare, pe când cea creată se schimbă în noi prin accident, şi nu prin ea însăşi" (cf. Sf. Thoma d'Aquino, Disertaţii despre adevăr. Dezbaterea a XI-a: Despre Învăţător, ediţie bilingvă, textul latin din ediţia leonină, studiu introductiv, traducere, note şi glosar de Mariana Bălănuţă-Skultety, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 61).
[2] Vezi "Răspuns la întrebarea 64", în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Harisma, 1994, pp. 388-422 (în special pp. 390-391).