CATEHEZĂ

CATEHEZĂ: FAPTELE EXTRAORDINARE (APARIŢII, MINUNI, REVELAŢII, VIZIUNI), CUM TREBUIE EVALUATE?

Ce se înţelege prin fapte extraordinare?

În această prezentare, atunci când vorbesc despre fapte extraordinare, vreau să cuprind, într-o singură expresie:

* tot ceea ce aparţine, în domeniul religios, de ordinea extraordinare, adică de ceea ce este incomprehensibil, inexplicabil din punct de vedere uman numai cu raţiunea umană, nedemonstrabil din punct de vedere ştiinţific

* şi de aceea înţeleg: apariţii, minuni, revelaţii viziuni

* cu condiţia să fi avut loc după sfârşitul Noului Testament, adică după sfârşitul Revelaţiei publice.

Ce este Revelaţia publică?

Revelaţia publică este cea:

* realizată progresiv de Dumnezeu începând de la Abraham şi, prin intermediul profeţilor, până la Isus Cristos

* mărturisită în cele două părţi ale Bibliei: Vechiul şi Noul Testament

* destinată tuturor oamenilor şi fiecărui om, din orice timp şi loc

* diferită în mod radical, prin esenţă şi nu numai prin grad, de aşa-numitele revelaţii private (despre care se va vorbi în continuare)

* încheiată cu Cristos în Noul Testament, de care Biserica se simte legată.

Pentru ce Revelaţia publică s-a încheiat cu Isus Cristos?

Pentru că Isus Cristos este mediatorul şi plinătatea Revelaţiei.

"El, fiind Fiul unul-născut al lui Dumnezeu făcut om, este Cuvântul perfect şi definitiv al Tatălui. Prin trimiterea Fiului şi darul Duhului, revelaţia este de acum împlinită pe deplin, chiar dacă în cursul secolelor credinţa Bisericii va trebui să aprofundeze treptat toată însemnătatea ei" (Compendiu, nr. 9).

"După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul" (Ev 1,1-2). Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, este de aceea cuvântul unic, perfect şi definitiv al Tatălui, care în el spune şi dăruieşte totul şi nu va fi al Cuvânt decât acela.

"Din momentul în care ni l-a dăruit pe Fiul său, care este cuvântul său unic şi definitiv, Dumnezeu ne-a spus totul o singură dată în acest cuvânt al său şi nu mai are nimic de spus" (sfântul Ioan al Crucii).

"Economia creştină a mântuirii, fiind legământ nou şi definitiv, nu va trece niciodată şi nu mai este de aşteptat nici o nouă revelaţie publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos" (Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Dei Verbum, 4).

Ce consecinţe produce această încheiere a Revelaţiei publice?

Iată câteva:

* Dumnezeul creştinilor este credibil, vrednic de încredere, pe fundamentul Scripturii şi nu în virtutea mesajelor încredinţate ulterior fiecărui credincios.

* Nu trebuie aşteptată de la Dumnezeu nici o altă manifestare sau revelaţie nouă, decât întoarcerea glorioasă a lui Cristos, care va inaugura "ceruri noi şi un pământ nou" (2Pt 3,13), permiţându-i lui Dumnezeu Tatăl să fie "totul în toţi" (1Cor 15,28).

* Biserica este legată de evenimentul unic al istoriei sacre şi de cuvântul Bibliei, iar misiunea sa este aceea de a garanta, a interpreta, a aprofunda, a mărturisi Revelaţia publică. Şi acest lucru are loc graţie asistenţei speciale a Duhului Sfânt, care îi este călăuză şi o conduce la cunoaşterea tot mai bună a acelei comori care este Cristos Domnul.

* Revelaţia publică cere credinţa noastră: "De fapt, în ea, prin intermediul cuvintelor umane şi al medierii comunităţii vii a Bisericii, însuşi Dumnezeu ne vorbeşte nouă şi oricărui om din orice rasă, limbă, naţiune, timp şi loc. Credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul său se deosebeşte de orice altă credinţă, încredere, opinie umană. Certitudinea că Dumnezeu vorbeşte îmi dă siguranţa că întâlnesc însuşi adevărul şi astfel am acel tip de certitudine, care nu poate exista în nici o formă umană de cunoaştere. Este certitudinea pe care edific viaţa mea şi căreia mă încredinţez murind" (Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Mesajul de la Fatima, p. 47).

* Totuşi, chiar dacă Revelaţia este împlinită, nu este însă complet explicată; va reveni credinţei creştine să o cunoască mai bine, să o aprofundeze mai mult, să o întrupeze încontinuu, să o mărturisească tuturor cu fidelitate şi curaj. Astfel se va putea înţelege treptat toată însemnătatea ei în cursul secolelor.

Ce sunt revelaţiile private?

Revelaţiile private:

* Sunt toate acele revelaţii (apariţii, viziuni, minuni) care au loc după încheierea Noului Testament. Sunt apariţiile lui Isus, ale Mariei sau ale sfinţilor, ca şi mesajele încredinţate de ei sau minunile făcute de ei sau care au avut loc în numele lor în secolele care au urmat. Toate aceste fapte extraordinare (adevărate sau presupuse) aparţin genului revelaţiilor private (NB: în acest raport, de acum înainte se va folosi mereu această expresie, pentru a indica şi a cuprinde toate fenomenele extraordinare care au avut loc după încheierea Revelaţiei publice);

* au fost recunoscute, într-un număr mic, de autoritatea Bisericii, care nu recunoaşte cea mai mare parte din ele (de exemplu, conform unor calcule ar trebui să fie peste 1800 apariţiile mariane: dintre ele numai o duzină au recunoaşterea oficială);

* nu aparţin depozitului credinţei, din care Biserica ia propria certitudine cu privire la toate adevărurile revelate. Nici una din aceste revelaţii private (atât cele aprobate cât şi cele neaprobate) nu face parte din ceea ce creştinul este obligat să creadă pentru a putea spune că este creştin.

În ce mod revelaţiile private angajează credinţa credinciosului?

Revelaţiile private nu angajează în mod obligatoriu credinţa credincioşilor, chiar dacă sunt recunoscute oficial de către Biserică. Fiecare credincios îşi păstrează libertatea de apreciere: nici un creştin nu este obligat să creadă în vreuna din revelaţiile private, nici atunci când sunt aprobate de Biserică.

Totuşi, în linie de principiu, credinciosul nu trebuie să excludă că Dumnezeu poate să intervină în mod extraordinar într-un oarecare moment, loc, eveniment, persoană. Greutatea constă în a discerne dacă în acest fapt a avut loc această intervenţie autentică extraordinară a lui Dumnezeu.

Cum aprofundează credinciosul propria credinţă?

Conciliul al II-lea din Vatican indică trei căi esenţiale în care se realizează conducerea Duhului Sfânt în Biserică şi deci creşterea propriei credinţe în Cuvântul lui Dumnezeu. Această creştere se realizează:

* prin intermediul meditaţiei şi al studiului credincioşilor

* prin intermediul înţelegerii profunde, care derivă din experienţa spirituală

* prin intermediul predicării celor "care, o dată cu succesiunea episcopală, au primit o carismă sigură a adevărului" (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei Verbum, 8): Papa şi episcopii, în comuniune cu el.

De ce Biserica este prudentă în a recunoaşte ca autentice revelaţiile private?

De fapt, Biserica arată o prudenţă extremă faţă de aceste fenomene. Această prudenţă este pe deplin justificată deoarece astfel de fenomene ar putea să facă să se înţeleagă că Dumnezeu a uitat să ne spună ceva în Sfintele Scripturi şi că revelaţia sa în Cristos nu este unică, totală, definitivă, încheiată.

Ce valoare pozitivă au revelaţiile private?

Revelaţiile private:

* pot să ajute la înţelegerea şi la trăirea mai deplină a Revelaţiei publice, îndeosebi într-o epocă istorică determinată;

* pot să revigoreze credinţa subiectivă a credincioşilor şi chiar a necredincioşilor. Deci sunt un ajutor pentru credinţa lor, cu condiţia să facă trimitere la unica Revelaţie publică. Ele trebuie să slujească credinţa. Nu trebuie şi nici nu pot să adauge nimic la unica Revelaţie publică definitivă, ci pot să-i devină o amintire umilă a ei, uneori o aprofundare utilă;

* pot să fie un ajutor valid pentru a înţelege şi a trăi mai bine Evanghelia în momentul actual: un ajutor, care este oferit, dar de care nu este obligatoriu să ne folosim;

* sunt un ajutor pentru a înţelege semnele timpurilor, găsind pentru ele răspunsul creştin corect.

Când sunt inacceptabile revelaţiile private?

Când vor sau pretind:

* să îmbunătăţească, să completeze, să depăşească sau să corecteze Revelaţia publică, definitivă a lui Cristos, să adauge ceva la această Revelaţie;

* să întemeieze, să creeze credinţa. Adevărata credinţă a credinciosului nu este întemeiată pe o revelaţie privată ci pe cuvântul lui Dumnezeu, pe Sfânta Scriptură, care învaţă adevărul, având ca autor pe însuşi Dumnezeu;

* să urmărească scopuri de profit, profitând de credulitatea oamenilor. Trebuie evitat de exemplu aşa-numitul turism al apariţiilor. Trebuie să fim vigilenţi pentru că viaţa de credinţă poate să fie ameninţată, astăzi ca şi ieri şi poate mai mult decât ieri, de materialismul ideologic şi de cel economic, ca şi de relativismul care se răspândeşte.

Care este criteriul principal pentru autenticitatea unei revelaţii private?

Criteriul pentru adevărul şi valoarea unei revelaţii private este orientarea sa strânsă spre Cristos însuşi. Atunci când ea ne îndepărtează de el, când ea devine autonomă sau chiar se impune ca un alt sau mai bun plan de mântuire, mai importantă decât evanghelia, atunci cu siguranţă nu vine de la Duhul Sfânt, care ne conduce în interiorul evangheliei şi nu în afara ei.

Cui îi revine să discerne autenticitatea unei revelaţii private?

Revine Magisteriului viu al Bisericii, adică Succesorului lui Petru, Episcopul de Roma, şi Episcopilor în comuniune cu el să discerne autenticitatea unui fapt extraordinar. Magisteriul are misiunea de a sluji cuvântul lui Dumnezeu şi, când face acest lucru, se bucură de carisma sigură a adevărului. Condus de Magisteriul Bisericii, simţul credincioşilor ştie să discerne şi să primească ceea ce constituie în aceste revelaţii private un apel autentic al lui Cristos sau al sfinţilor săi adresat Bisericii.

Competent pentru aprobarea unui loc ca sanctuar şi a respectivelor statute este ordinariul locului (cf. Codul de Drept Canonic, can. 1230 şi urm.). De asemenea, revine Episcopului să supravegheze ca eventualul cult sau formele de evlavie, care se desfăşoară la sanctuar, să corespundă cu liturgia eclezială autentică.

Care sunt criteriile pe care le respectă Biserica în evaluarea autenticităţii unei revelaţii private?

Pentru evaluarea unei revelaţii private, sunt importante trei criterii:

* Înainte de toate revelaţia privată trebuie să conţină un mesaj, care, din punctul de vedere al conţinutului doctrinar, să fie absolut conformă cu Sfânta Scriptură şi cu credinţa Bisericii. Şi nu este întotdeauna aşa.

* Apoi, beneficiarul apariţiilor trebuie să arate semne evidente de maturitate psihologică, de spiritualitate solidă, de ascultare şi de fidelitate faţă de Biserică. Sinceritatea sa nu este în mod necesar o garanţie a adevărului (uneori confundă comunicarea pe care o primeşte cu gândirea proprie. Inspiraţia personală poate să se încrucişeze cu inspiraţia supranaturală, inclusiv uneori cu cea diabolică. Deci este necesară multă prudenţă).

* În sfârşit, copacul se judecă din roadele sale care se manifestă mai ales în ocaziile de pelerinaje. Aceste roade sunt: spirit şi iniţiative de rugăciune, convertiri, creşterea credinţei, vocaţii, fapte de caritate".

Ce înseamnă că Biserică îşi dă aprobarea pentru o revelaţie privată?

* Aprobarea eclezială a unei revelaţii private conţine următoarele elemente:

- mesajul respectiv nu conţine nimic care contrastează credinţa şi bunele moravuri

- este permis să se facă public

- credincioşii sunt autorizaţi să-i dea adeziunea lor în formă prudentă.

* Chiar dacă nimeni nu este obligat să creadă, credinciosul se va arăta respectuos faţă de revelaţia privată, a cărei autenticitate a fost recunoscută de Biserică.

Ce trebuie spus cu privire la pelerinajele spre locurile revelaţiilor private?

Cu privire la aceste pelerinaje, trebuie făcută deosebire între cele care se fac la locuri unde au avut loc revelaţii private aprobate de Biserică şi cele neaprobate:

* în cele aprobate de Biserică, se poate merge în formă privată şi/sau publică (cu pelerinaje autorizate de autoritatea ecleziastică)

* în celelalte:

- trebuie ţinut cont mai mult de prudenţa înţeleaptă a Bisericii

- ar fi oportun să nu se meargă acolo (aceasta şi pentru a nu mări pseudo-credinţa şi/sau business-ul economic)

- cel mult dacă se decide să se meargă, trebuie mers în manieră privată, neconsiderând îndeosebi aceste pelerinaje ca o autentificare a acestor evenimente.

Ce relaţie există între revelaţiile private şi evlavia populară?

"Revelaţiile private adesea provin mai ales din pietatea populară şi se reflectă în ea, îi dau noi impulsuri şi generează pentru ea noi forme. Aceasta nu exclude ca ele să aibă efecte chiar şi în liturgie, cum arată de exemplu sărbătorile Corpus Domini şi Preasfânta Inimă a lui Isus. Dintr-un anumit punct de vedere în relaţia dintre liturgie şi evlavia populară se schiţează relaţia dintre Revelaţie şi revelaţii private: liturgia este criteriul, ea este forma vitală a Bisericii în ansamblul său hrănită direct de Evanghelie. Religiozitatea populară înseamnă că credinţa prinde rădăcini în inima fiecărui popor, aşa încât ea este introdusă în lumea cotidiană.

Religiozitatea populară este prima şi fundamentala formă de "înculturare" a credinţei care trebuie să se lase încontinuu orientată şi condusă de indicaţiile liturgiei, dar care la rândul său fecundează credinţa pornind de la inimă" (Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Mesajul de la Fatima, p. 49-50).

Care este dimensiunea umană a revelaţiilor private?

Tot cardinalul J. Ratzinger ne ajută să înţelegem structura antropologică a revelaţiilor private. În acest sens, el deosebeşte trei forme de percepţie sau de viziune: viziunea cu simţurile, deci corporală, percepţia interioară şi viziunea mistică. "Este clar, subliniază Cardinalul, că în viziunile de la Lourdes şi de la Fatima etc... nu este vorba de percepţia externă normală a simţurilor: imaginile şi figurile, care sunt văzute, nu se află în exterior în spaţiu, aşa cum sunt de exemplu un copac sau o casă. Este vorba de percepţia interioară, care desigur are pentru vizionar o forţă de prezenţă care pentru el echivalează cu manifestarea externă sensibilă".

Şi adaugă: "Viziunea interioară nu este fantezie [...], vizionarul este implicat [...], el vede cu posibilităţile sale concrete, cu modalităţile de reprezentare şi de cunoaştere accesibile lui. În viziunea interioară este vorba, în mod şi mai amplu decât în cea exterioară, de un proces de traducere, aşa încât subiectul este în mod esenţial copărtaş al formării ca imagine a ceea ce apare [...]; de aceea aceste viziuni nu sunt niciodată simple "fotografii" ale lumii de dincolo, ci poartă în sine şi posibilităţile şi limitele subiectului care percepe" (Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Mesajul de la Fatima, p. 52-53).

În ce situaţii se revelează Dumnezeu astăzi, cu siguranţă, într-un mod extraordinar?

Dumnezeu ni se revelează şi astăzi într-un mod extraordinar şi sigur. A se vedea de exemplu:

* sacramentele, care "sunt semne vizibile şi eficace ale harului, instituite de Cristos şi încredinţate Bisericii, prin care ne este dăruită viaţa divină [...]. Sacramentele sunt eficace ex opere operato ("prin însuşi faptul că acţiunea sacramentală este îndeplinită"), deoarece Cristos acţionează în ele şi comunică harul pe care ele îl semnifică, independent de sfinţenia personală" (Compendiu, nr. 224.229). În această privinţă nu trebuie uitat că minunea cea mai răspândită şi la îndemâna tuturor este ceea ce are loc în bisericile noastre atunci când se celebrează Sfânta Liturghie;

* definiţiile infailibile ale Magisteriului Bisericii: "Infailibilitatea se realizează atunci când Pontiful Roman, în virtutea autorităţii sale de păstor suprem al Biserici, sau colegiul episcopilor, în comuniune cu papa, mai ales reunit într-un conciliu ecumenic, proclamă printr-un act definitiv o învăţătură referitoare la credinţă sau la morală şi atunci când papa şi episcopii, în magisteriul lor obişnuit, sunt în acord în propunerea unei învăţături ca definitive. La aceste învăţături fiecare credincios trebuie să adere cu supunerea credinţei" (Compendiu, nr. 185).

Mons. Raffaello Martinelli
Primatul Bazilicii "Sfinţii Ambrozie şi Carol" din Roma

* * *

Bibliografie:

Catehismul Bisericii Catolice, nr. 65-67;

Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Mesajul de la Fatima, Editura "Presa Bună" Iaşi - 2000;

Codul de Drept Canonic, can. 1230 şi urm.

Traducere de pe Zenit: pr. Mihai Pătraşcu